Sirenele nu mai încetau. Toți se înghesuiau în acel subsol umed. Cu o zi în urmă, niciunul nu credea că acel loc, de acum înainte, le va fi casă, bucătărie și dormitor. Nazar găsi un cui în tavan și agăță lampa de el. Toata lumea se aciuase, se auzeau doar tuse, câte un oftat prelung și scâncete de copii. Bubuitul unei bombe făcu să tacă și copii. Dașa se așeză pe o bucată de carton și se rezemă de perete. Lukian se culcă cu capul pe brațele mamei. La mică distanță, se ghemui și Liza. Cu brațele, care i‑au tremurat încă multă vreme după aceea, își cuprinse genunchii. Apoi își sprijini fața pe genunchi și închise ochii, încercând să înțeleagă ce se întâmplă, dacă asta e realitate sau e un film despre război. A stat așa minute îndelungate. Glasul răgușit al fratelui o făcu să tresară.
–Mamă, vreau apă, ceru Lukian.
–Rabdă puișor, doar puțin.
–Mamă, vreau acasă, acolo avem apă.
–Ne vom întoarce acasă, să mai așteptăm un pic.
–Ce să așteptăm? Mamă, vreau acasă.
–Îl așteptăm pe tata. O să vină să ne aducă apă, zise ea mai convingător.
–Să ne aducă apă și… o bucățică de pâine.
-Ne va aduce și pâine.
„Ne va aduce și pâine”, repetă ea și ochii i se încețoșară. Privirea lor nu mai deslușea nimic în jur, în timp ce inima începuse a se zvârcoli în piept, de parcă ar fi voit să scape din ghearele morții. Liza pricepu că lucrurile nu merg spre bine. Lacrimile începură a‑i șiroi pe obraji, când un oftat adânc ieși din sufletul mamei sale. Se așeză alături.
-Mamă, te simți bine?
Dașa își lăsă capul pe brațele fiicei fără să‑i răspundă. Era într‑un moment de timiditate, dar nu avea cum, nu putea opri nașterea copilului.
-Nasc! Vine copilul! spuse ea încet ca să n‑o audă Lukian.
Chiar și în acele momente dificile vocea ei era incredibil de blândă, imploratoare.
-Galina Vasilievna! strigă Liza atât de tare, că toată lumea și‑a îndreptat privirile asupra lor.
Galina Vasilievna își dădu seama despre ce este vorba. Și‑a lăsat mâna pe umărul lui Nazar și i‑a făcut semn cu capul s‑o urmeze. Nazar luă felinarul orb, care lumina palid încăperea, și își urmă soția. Galina Vasilievna se apropie și, după ce a examinat‑o, dădu verdictul:
-A intrat în travaliu. O femeie naște! strigă ea.
În grabă se apropiară încă două femei. Liza l‑a luat pe Lukian de umeri și s‑au retras. Una dintre femei s‑a îndreaptat spre ieșire și a început să bată cu pumnii în ușă, cerând ajutor din afară.
-Să ne ajute cineva! O femeie naște! strigă cât putu de tare.
În scurt timp ușile s‑au deschis, iar în lumina palidă, care dădu buzna în subsolul obscur, s‑au arătat trei medici. Veneau spre suferindă ca niște îngeri. De cum au așezat‑o pe targă, au plecat în mare grabă. Ușile s‑au închis și bezna iarăși a pus stăpânire pe încăpere.
Orele treceau. Așteptarea lăsa o presiune enormă asupra oamenilor.
-Unde au dus‑o pe mama? întrebă Lukian printre scâncituri.
-La spital. Nu va sta mult acolo. Tu dormi, totul va fi bine.
„Totul va fi bine”, repetă Liza, deși știa că bine nu va mai fi, cel puțin în timpul apropiat. Seară de seară, Lukian plângea. De părinți nu știau nimic. Aveau noroc de vecini. Pe o saltea, Galina Vasilievna aduna în jurul ei mai mulți copii. Le citea povești ori le povestea istorioare hazlii din perioada când lucra învățătoare. Bubuitul unei bombe legăna lampa, care atârna de tavan. Lumina care alerga dintr‑o parte în alta scotea la vedere fețele îngrozite ale oamenilor. Copiii, speriați, s‑au retras lângă perete. Galina Vasilievna și‑a îndreptat privirea spre geamul acoperit de o pânză de păianjen și își făcu semnul crucii.
Timpul trecea chinuitor de greu. Oamenii, îngroziți și disperați, stăteau în subsolul blocului în condiții inumane, fără lumină, fără apă, fără alimente și fără rețele de comunicare. Într‑o seară, Galina Vasilievna l‑a rugat pe Nazar să meargă acasă, poate află ceva despre copiii lor. „Voi merge doar eu și te asigur că mă voi întoarce repede și cu noutăți bune”, îi zise el mai mult în șoaptă. În ziua următoare, se lumina încet sau poate că așa i se părea bătrânului, care ardea de nerăbdare să meargă acasă. Dimineața devreme, păși cu grijă printre oamenii care stăteau înghesuiți unul lângă altul ca să se încălzească. Când ieși, la colțul blocului, un vânt rece, tăios, de sfârșit de iarnă îl izbi în față. Nu‑și recunoștea orașul. Avea impresia că nimerise în 1944, când fasciștii lăsaseră în urma lor aceeași scenă pe care o avea acum în fața ochilor: bărbați cu mâinile legate la spate și împușcați în cap, femei ucise doar pentru că au îndrăznit să iasă din subsol, școli și spitale bombardate. Înfricoșat, Nazar se tupilă sub peretele unei clădiri distruse și așteptă ca lumina zilei să se instaleze de‑a binelea, însă ea venea foarte încet, ca și cum ar fi vrut să rămână beznă în continuare.
Începu să ningă. Nazar s‑a întristat, conștientiza că ninsoarea îl defavorizează. „Nu e bine… Nu e bine… Urmele mă vor da de gol”, gândi în glas. În timp ce înainta pe sub pereții clădirilor, pe unde zăpada încă nu reușise să albească pământul, parcă auzi un scâncet de copil. Se opri și își încordă auzul. „Cineva plânge ori mi s‑a părut”, se
întrebă Nazar. Își concentră atenția. „Nu, e vântul. Vântul ăsta îngrozitor”, zise el și făcu doi‑trei pași, și iarăși auzi acel scâncet. Era văntul, dar mai era și un glas care se auzea.
-Ei, cine e acolo? trimise întrebarea în direcția de unde venea scâncetul.
Privind într‑acolo, parcă zări o mișcare. Nu mai stătu pe gânduri. Porni cu pași repezi. Acum nu‑i mai păsa dacă va fi descoperit de soldații ruși. De sub o bucată de perete, se auzi din nou slabul scâncet al copilului. Era o fetiță. Să fi avut vreo șase ani. Avea picioarele prinse sub dărâmături. Când îl văzu pe Nazar, fetița bolborosi ceva nedeslușit. Nazar își întinse urechea, dar nu auzi din cauza vântului, care șuiera nervos.
-Te voi duce în brațe, îi zise Nazar, în timp ce dădea la o parte bucățile de piatră.
Încremeni când văzu două corpuri neînsuflețite. Fetița șopti cu voce tremurândă de spaimă și de frig „ma‑ma”. El o luă de subsuori, iar ea își încolăci mâinile pe după gâtul lui Nazar și își lăsă capul pe pieptul lui. Bătrânul îi simți lacrimile curgându‑i pe fața plină de praf. Ningea. Gerul mușca fără milă din corpul ei plăpând. Când a intrat în adăpost, a adus cu el suflul înghețat al dimineții, precum și aerul rece care se îmbibase în haina lui și a fetiței. Trecu cu ea în brațe prin mulțimea de oameni și o lăsă pe saltea, lângă soția sa.
-Încălzește‑o cu un ceai, i‑a zis cu blândețe, apoi a plecat.
Galina Vasilievna a lipit de o farfurie un capăt de lumânare și l‑a aprins. O lumină șovăielnică a luminat fața copilei.
-Te doare ceva? o întrebă cu blândețe.
-Doar picioarele, răspunse prompt fetița.
Bătrâna a scos termosul dintr‑o pătură și a turnat ceai într‑o ceșcuță. În timp ce copila sorbea ceaiul cald, Galina Vasilievna îi examină picioarele
