Cunosc dârzenia poporului ucrainean nu din auzite, ci din cele văzute de mine atunci când am avut rara ocazie de a vizita regiunea Lugansk, participând la Festivalul Internațional de Poezie dedicat marelui cobzar Taras Șevcenko, considerat primul poet național al Ucrainei.
A doua zi, scriitorii au fost repartizați în echipe a câte 5‑9 și s‑au deplasat la întâlniri cu cititorii din șapte localități ale regiunii.
Novoaidar (în traducere Noul Râu Alb), unde am fost repartizat, se afla la 25 de kilometri de la linia frontului. Casa de Cultură a orășelului era plină de oameni, care au venit la întâlnire cu scriitorii ca să uite măcar pentru câteva ore de ororile războiului.
Mi s‑au memorizat multe episoade de la acel festival. Dar cred că unul dintre ele, nu‑l voi putea uita niciodată. Când ne întorceam de la Novoaidar (am fost însoțiți mereu de un ataman în vârstă, general în rezervă, datorită căruia la punctele militate de control ni se verificau doar actele, nu și microbuzul), pe la jumătate de cale fumătorii au cerut un mic popas pentru o țigară. În timpul popasului, eu, nefiind fumător, am vrut să mă plimb un pic pe iarba de la marginea șoselei. Am izbutit să fac doar câțiva pași pe iarbă, când am tresărit la un strigăt speriat al bătrânului ataman: „Întoarceți‑vă! Acolo pot fi mine!” La auzul acelui avertisment, mi‑a trecut pofta de plimbare și m‑am întors repede. Mă urmărește și până în prezent o mare părere de rău că, ajuns în regiunea Lugansk, nu voi putea auzi măcar la telefon vocea verișorului meu Serghei, locuitor al Luganskului, pe care nu l‑am mai văzut de pe când avea patru anișori. Din motive de securitate, și telefoanele erau interzise. Victoria va fi a Ucrainei, iar bandiții ruși și lichelele străine, care luptă de partea lor, vor fi stârpiți de pe fața pământului
