Un critic important de film, Anton Dolin, originar din Rusia, antiputinist notoriu, nevoit să‑și părăsească țara din cauza amenințărilor și persecutărilor (apropo, Dolin a fost și la Chișinău, pe 20 septembrie, cu o prezentare de carte), afirma recent că filme rusești împotriva regimului putlerist nu apar din cauza lipsei de interes în Occident. Adică nu ar exista cerere și, respectiv, nu există nici ofertă. Nu pot fi de acord. Nu știu ce stă la baza afirmațiilor lui Anton, dar vom constata, factual, că filme despre regimul din Iran, de exemplu, apar regulat și sunt premiate la cele mai înalte foruri internaționale. Despre unul din ele, Holy Spider (Ali Abbasi), vă scriam în unul din numerele precedente ale Revistei „Timpul”. Astăzi vă recomand altul, la fel de bun, dar și o realizare americană cu un subiect destul de apropiat. (Iar pentru ca să eliminăm speculațiile posibile despre faptul că tematica iraniană ar fi una de conjunctură, vom aminti că printre cele 10 filme nominalizate la Oscars e și I Am Still Here (Walter Salles), care tratează despre puciul militar din Brazilia din 1964.)
Pe Seed of the Sacred Fig (Mohammad Rasoulof, 2024). Filmul este, fără îndoială, printre cele mai bune realizări ale anului! Autoritățile iraniene au interogat toată echipa de filmare și au făcut presiuni enorme asupra lui Mohammad Rasoulof pentru ca acesta să‑și retragă filmul din competiția Festivalului de la Cannes. După ce a refuzat, Rasoulof a fost condamnat la opt ani de închisoare, dar realizatorul și alți câțiva membri ai echipei au reușit să fugă între timp în Germania. Din păcate, doi dintre actorii principali (Missagh Zareh (tatăl, în film) și Soheila Golestani (mama)) nu au reușit să părăsească Iranul (Rasoulof a ținut fotografiile celor doi actori la ceremonia de premiere). Filmul a luat Premiul Special al Juriului la Cannes, a fost numit cel mai bun film străin de către The National Board of Review of Motion Pictures, a fost nominalizat la Golden Globes și BAFTA pentru cel mai bun film străin al anului și este nominalizat la aceeași categorie la Oscars 2025. Anterior, pentru There Is No Evil (2020), realizatorul a fost recompensat cu „Ursul de Aur” la Berlin, dar nu a fost lăsat de autoritățile iraniene să asiste la ceremonia de premiere. The Seed of the Sacred Fig a fost filmat clandestin în Iran timp de doi ani și jumătate și a fost inspirat de mișcarea de protest din 2022, care a izbucnit după executarea unei tinere, Mahsa Amini. Amnesty International afirma că cel puțin 853 de persone au fost executate în Iran doar în 2023 pentru a înăbuși mișcarea de protest.
Rasoulof spune că trama filmului i‑a fost inspirată de un temnicer care i‑a oferit un stilou în timpul uneia din detențiile sale și i‑a mărturisit că are gânduri suicidare deoarece copiii săi îl resping. De aici a pornit și ideea de film: realizatorul ne prezintă familia unui judecător din Iran, Iman, care are trei fiice – o studentă și două adolescente. La începutul filmului lui Iman i se propune o promoție, binevenită, ținând cont de faptul că îi cresc fetele și are nevoie de un apartament mai mare. Dar promoția e cu cusur: Iman trebuie să semneze o sentință capitală. Și s‑o semneze imediat. Dosarul face câteva tomuri bune. Judecătorul pare scandalizat, pare să reziste, dar semnează. Și de aici pornește totul. Iman ajunge să semneze zeci de sentințe zilnic. Acțiunea se petrece pe fundalul rebeliunilor stradale, iar fetele judecăto‑ rului sunt solidare cu protestatarii.
The Seed of the Sacred Fig nu este doar o critică a regimului din Iran, ci o profundă și meticuloasă analiză a mecanismelor, la nivel individual și societal, care fac ca o persoană să lunece în prăpastie. Anume această involuție, de la o persoană cu un cod moral relativ integru spre un element fidel al mașinii dictatoriale represive, constituie elementul‑cheie al filmului. Totodată, este și un imn speranței: tinerii nu vor renunța!
September 5 (Tim Fehlbaum, 2024). 1972, Jocurile Olimpice de la München. Un grup de teroriști înarmați, membri ai organizației „Black September”, au irupt în apartamentele echipei Israelului din Satul Olimpic și au luat 11 ostatici, cerând eliberarea a sute de prizonieri palestinieni. Negocierile au fost zadarnice, iar operațiunea forțelor speciale a eșuat. Toți ostaticii au fost executați. Echipa televizată de la ABC Sports, fiind cu toate mijloacele tehnice on air, a transmis în direct această dramă…
Filmul lui Fehlbaum este o reconstituire destul de minuțioasă a lucrului echipei televizate pe tot parcursul tragicelor evenimente. Dar nu atât caracterul documentar al filmului (vom menționa și calitatea lui fotografică, utilizarea imaginilor de arhivă, intensitatea caracterelor interpretate) are valoare, cât setul de întrebări propuse publicului pe parcurs. Cât de amoral poate fi „directul” unei tragedii (la un moment dat, echipa realizează că și teroriștii privesc televizorul, care astfel primesc informații în timp real despre acțiunile poliției)? Unde sunt limitele broadcastingului? Cum putem – dacă putem – asocia în aceeași secvență temporală și evenimențială discuții comerciale și o tragedie, al cărei actor de facto a devenit echipa televiziunii?
September 5 a fost în competiția oficială a festivalului de la Veneția, a fost nominalizat pentru cel mai bun film la Golden Globes și e nominalizat pentru cel mai bun scenariu la Oscars 2025. Încă un „fapt divers” îmi pare important de menționat: Scott Feinberg de la „The Hollywood Reporter” a relatat că organizatorii festivalului de la Toronto ar fi respins filmul din cauza controverselor posibile legate de războiul Israelului împotriva organizației teroriste Hamas, dar a acceptat difuzarea documentarului vădit rusofil Russians at War (care a generat proteste, de altfel).
Apoi cum, dragă Anton Dolin, poate că deficitul filmelor ce ar denunța regimul putinist are alte cauze decât simpla lege a cererii și ofertei? Întrebare retorică, concomitent simptomatică și tragică, suntem obligați să constatăm faptul.
