Scriitorul trebuie să scrie chiar și în vreme de război
Valentina Șcerbani: „Literatura te invită să intri în casă, să pătrunzi în intimitatea personajelor, să te bagi în patul lor”
Cum îți explici faptul că în recenziile din Spania cartea ta este interpretată prin prisma istoriei țării, o istorie colectivă, și nu una personală, a unei fetițe?
Trecutul tău și al familiei tale este și trecutul orașului tău, al oamenilor din el, al țării tale. Atunci când un străin face cunoștință cu tine (ca scriitor și nu doar), el face cunoștință și cu felul în care tu înfățișezi lumea din care vii. Atunci când un străin te citește, el este curios să afle cine ești și ce moștenire porți în tine. În Spania există un interes destul de mare pentru Europa de Est, iar literatura este o punte de cunoaștere între oameni. De exemplu, destrămarea Uniunii Sovietice și consecințele pe care le‑a avut reprezintă un fenomen foarte complex, care nu poate fi privit dintr‑o singură perspectivă. De aceea, literatura este cea care adaugă detaliile: viața privată, colapsurile interioare, crizele existențiale, rutinele cotidiene, prejudecățile, frământările sufletești – toate aceste detalii nu pot fi cunoscute din rapoarte sau manuale școlare. Literatura te invită să intri în casă, să pătrunzi în intimitatea personajelor, să te bagi în patul lor, să fii martor și părtaș al celor mai înălțătoare sau meschine gânduri.
Romanul spune, de cele mai multe ori, ceea ce a omis istoria. În Moldova scrisul e privit ca o frivolitate, de aceea nu vei vedea scriitori înghesuindu‑se pe scenele unde se discută problemele politice sau sociale. Se întâmplă, însă foarte rar. De aceea, multe produse artistice prezintă interes pentru publicul de acasă abia după ce a căpătat un anumit interes în străinătate.
Orașul promis spune povestea unor femei, a unei familii atinse de schimbări sociale și economice, de prăbușirea unor „idealuri” și a nostalgiei care o însoțește. Toate aceste lucruri, la prima vedere, nu sunt esențiale, nu sunt „principalul”, dar sunt cele care influențează căderile psihologice și morale ale personajelor.
Cum a fost receptată cartea de către cititorii din Spania?
Am avut mari emoții odată cu lansarea romanului în Spania, o țară cu tradiție literară, o limbă din care am crescut și am visat să devin scriitoare. Îi sunt foarte recunoscătoare editorului Enrique Redel pentru încrederea pe care mi‑a acordat‑o. Încrederea e un dar prețios și important. La sfârșitul lunii ianuarie, la două luni după lansare, mi‑a zis că i‑au mai rămas vreo trei sute de exemplare de carte, ceea ce m‑a bucurat. Dacă e să vorbesc despre diferențe, atunci în Moldova Orașul promis e văzut ca un roman autobiografic, în timp ce în Spania e văzut ca un roman oniric, gotic sau chiar un thriller, fără pic de biografie în el.
Un alt fapt important: cititorii din Spania și America Latină cunosc literatura română datorită celor traduși dinaintea mea. Editorul Gheorghe Erizanu zicea că „Traducerile dintr‑un scriitor bun român deschid calea pentru alte traduceri ale scriitorilor români”. Un lucru adevărat. Dacă o traducere este foarte bună, atunci îți face și o mare favoare. Eu am avut norocul ca Orașul promis să fie tradus de o mare traducătoare și promotoare a literaturii române, Marian Ochoa de Eribe, și să fie publicat la Editorial Impedimenta, cunoscută în Spania ca „editura lui Mircea Cărtărescu”. Și pentru că ziceam că sunt scriitori care deschid calea, Marian Ochoa de Eribe este traducătoarea Tatianei Țîbuleac și a lui Mircea Cărtărescu, doi autori care au beneficiat de o primire remarcabilă în Spania și în toată lumea hispanică. Cărțile lor au devenit fenomene editoriale, Cărtărescu fiind considerat un scriitor unic în generația sa, iar primul roman al Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama avut ochii verzi, bucurându‑se de șaisprezece reeditări. Eu am înțeles (foarte repede) că publicul și‑a setat niște așteptări și intrarea mea în această „nouă casă” vine cu o mare responsabilitate.
Oare miza cărții a fost de la bun început aceea de a revela contextul social menționat, această realitate postsovietică?
Atunci când scrii nu poți evita contextul social. Atunci când scrii nu poți ascunde consecințele realității.
Eu aveam trei‑patru ani la începutul anilor ’90, când se întâmpla destrămarea Uniunii Sovietice. De aceea, eu nu am cunoscut realitatea din Uniunea Sovietică, însă am văzut îndeaproape ce înseamnă să te rupi de acest trup și să suferi de nostalgie încât să nu știi ce să faci cu viața ta. Ca orice nou început, noua viață a fost însoțită de un eșec personal pentru mulți, inclusiv pentru familia mea. De obicei, copiii sunt cei mai afectați de crizele prin care trece familia sau societatea. Tot ei sunt cei mai ignorați. La începutul anilor 2000, peste o sută de mii de copii trăiau cu un singur părinte sau cu un îngrijitor, ceea ce înseamnă că aproape în fiecare familie „lipsea” un părinte. Copiii din generația mea au știut foarte bine ce înseamnă dorul, tristețea și singurătatea. În cartea mea, fără să‑mi dau seama, am făcut autopsia acestor sentimente, am făcut autopsia unei mari singurătăți.
În cartea mea, Ileana crește „orfană având tată în viață”. Oare generația mea nu e generația copiilor orfani „cu tați sau mame în viață”? Noi am crescut fără părinți, chiar și atunci când aceștia erau prezenți fizic. Poate din acest motiv căutăm pretutindeni atenția, afecțiunea și iubirea. Mai mulți cititori mi‑au spus că au înțeles‑o pe Ileana și că ei înșiși, în familiile lor complete, cu mamă și tată în viață, s‑au simțit nespus de singuri.
Orice copil ia lucrurile ca atare și poartă neiubirea așa cum Rebeca din romanul Un veac de singurătate poartă toată viața oasele neîngropate ale părinților ei într‑un săculeț de pânză.
Cât de importantă este memoria pentru literatură? Cât de important este să aducem în literatură această amintire?
Memoria e ceva ce te mișcă înainte, în timp ce nostalgia e ceva ce te împiedică să avansezi. Literatura e păstrătoare de memorie, e cea care pune lumină pe amintirile noastre. Literaturii deseori i se reproșează că nu e fidelă realității, însă literatura pătrunde dincolo de realitate. Noi încă avem o memorie selectivă, ne amintim doar lucrurile bune, cele care nu ne rănesc.
Străbunica mea, Licteria, a trăit toată viața în același sat, dar, în același timp, a trăit în Imperiul Rus, în România Mare, în Uniunea Sovietică și a murit în Republica Moldova.
La fiecare nouă etapă trebuie să uiți ceva vechi, pentru că fiecare „viață nouă” vine cu o „nouă ordine” și o „nouă identitate”. Uneori, pentru a‑și salva familia, părinții sau bunicii noștri păstrau unele amintiri doar pentru sine. Să‑ți amintești cine ești te putea costa viața. Era mai convenabil să uiți, să nu vezi. Eu, personal, cunosc foarte puține lucruri despre familia mea, despre bunicii mei, despre rudele mele. Eu nu am amintiri. Atât de puține și atât de fragmentare, încât mereu am crezut că istoria mea începe odată cu mine. Multe amintiri de familie pe care le‑am auzit sunt la limita imaginației, încât am impresia că le‑au inventat sau le‑am inventat și am început să credem în ele. De exemplu, tata mi‑a povestit că prin 1941, când au început deportările în Siberia, bunica Olga a ieșit la poartă și i‑a convins pe cinovnici să nu‑i ridice. Noi nu am știut niciodată ce le‑a spus bunica mea, mai ales că avea o casă plină cu pantofi, rochii, monede vechi. Nici nu am mai auzit despre situații asemănătoare. Am această idee și în carte: „ceea ce trăim acum peste ani nu va fi decât vis, în cel mai bun caz, pentru că istoria e un vis care ne lasă răni, dar încă nu ne învață”.
Ce amintiri ai despre tine și familia ta din perioada postsovietică?
Mama lucra la fabrica de pâine, iar tata la fabrica de zahăr. Mama aducea acasă calupuri de unt și drojdie, iar tata, după divorț, plătea pensia alimentară în saci umpluți cu zahăr sau în covoare persiene. Tatăl meu, de origine ucraineană, mereu îmi spunea să învăț limba rusă, „cea mai măreață limbă din lume”, și chiar înainte de a merge la școală deja cunoșteam, pe lângă alfabetul latin, și pe cel chirilic.
Era o perioadă marcată de lipsuri, însă nu ne consideram săraci. Trăiam fără termeni de comparație. Apoi, a urmat o perioadă în care am început să descoperim și să gustăm lumea. Îmi amintesc foarte bine reclamele și gustul ciocolatelor Mars și Snickers, biscuiții Calypso sau PomPom, săpunurile Dove sau Tête‑à‑Tête, pasta de dinți Blend‑a‑med. Aveam și un prieten de familie poreclit Blend‑a‑med pentru dinții lui perfect albi.
Copilăria mea a fost un amestec dintre Coca‑Cola, Snickers, Blend‑a‑med, Mihai Eminescu și concertele la care participam de 9 mai, cântând Katiușa în fața veteranilor, care întinereau în fiecare an, purtând haine soldățești și recitând poezii despre război în vreme de pace.
Romanul tău, sau chiar literatura, în general, pot oferi o soluție durerii și brutalității?
Nu toate cărțile oferă o soluție. Unele cărți, așa cum e și Orașul promis, radiografiază durerea, singurătatea, doliul…
Atunci când scriam cartea nu aveam nicio soluție, nici măcar pentru mine. După ce am scris‑o, am înțeles că am reușit să transform vulnerabilitatea mea în putere. Orașul promis marchează împăcarea mea cu moartea mamei și, în același timp, e o lungă scrisoare de rămas‑bun.
Orice început are un sfârșit, iar acesta e răspunsul meu personal pentru brutalitate și durere.
Într‑o lume în care predomină violența mai este loc de sensibilitate?
Răul triumfă acolo unde nu există afecțiune și iubire. Sensibilitatea, dacă ne referim la afecțiune și iubire, poate fi răspunsul pentru violență. În romanul meu am explorat puterea din vulnerabilitate și am transformat durerea Ilenei în superputerea ei.
Unde sunt bărbații din carte?
Eu am trăit în mare parte înconjurată de femei. Tatăl meu a plecat când eu aveam vreo patru‑cinci ani, și aceasta nu era prima lui plecare dintr‑o familie. Am crescut apoi într‑o familie (predominant) fără bărbați, așa cum au crescut mulți alți copii de vârsta mea pe atunci. Bărbații care m‑au înconjurat, fie rude sau vecini, aveau ceva disperant în ei, arătau ca niște melci fără casă. Așa se vedea lumea din caleidoscopul meu de copil, era o lume deformată, disfuncțională.
Odată cu destrămarea URSS și a plecărilor masive la muncă peste hotare, brusc a crescut rata divorțurilor, mai ales în sate. Din curiozitate, am verificat statisticile și am văzut că era menționată o creștere cu vreo 30 % din 1990 până în 2004.
Tot așa, eu cu tata puteam să mă văd o dată la câțiva ani și nu vorbeam decât lucruri mărunte, legate de cotidian. Când ești copil accepți realitatea așa cum e și nu pui întrebări. Întrebările încep să‑ți apară mult mai târziu.
De ce Cealaltă nu are nume?
Maria și Cealaltă sunt, de fapt, un singur personaj – „surorile mamei”. Sunt două fețe ale aceleiași monede, balaurul cu două capete, o perspectivă maternă care rămâne nerealizată. Această mamă dublă încearcă să se impună în viața Ilenei cu o nouă ordine, pe care cea din urmă nu o acceptă. Cealaltă este o figură depersonalizată, dominată de Maria, dar care în același timp depinde de ea. Atunci când se desprinde de Maria și pleacă din casă, Cealaltă aproape că‑și iese din minți, pentru că rolul ei este întotdeauna unul secund. Umbra nu poate fi materie, umbra poate îndeplini doar rolul de umbră. Aceste două femei sunt produsul mediului din care vin, un leș în putrefacție, în care nu contează ce simți și cum te cheamă.
Am de la mama un teanc mare de fotografii într‑o batistă portocalie. Sunt multe fotografii cu „niște călătorii”, înfățișând grupuri de 20‑25 de persoane, toate în țările din Uniunea Sovietică. Multe fotografii sunt cu grupuri de fete și băieți lucrând pe câmp sau culegând roadele. Este o fotografie interesantă, semnată „Aprilie, 1984”, care înfățișează nouă femei, iar în spatele lor, pe plan secund, sunt portretele a 8‑9 băieți.
Poți remarca ușor această viață comună, o viață colectivă, o viață „a celorlalți” în vizorul tuturor. Am impresia că mamele noastre au trăit niște vieți care nu le‑au aparținut cu adevărat niciodată. Au avut nenorocul să fie tinere la o răscruce de timpuri și evenimente, într‑o perioadă când omul nu conta ca personalitate și se atenta foarte ușor la demnitatea, la limba sau la coloana lui vertebrală. Puteai fi o învățătoare, cu studii superioare, și în același timp, să vinzi mere în Ivano‑Frankivsk ca să pui o pâine pe masă.
Cea de‑a doua ediție a cărții vine după declanșarea războiului în Ucraina. Crezi că poate fi interpretată diferit cartea în aceste condiții?
Revista „Forbes” din Spania a publicat o recenzie la cartea mea, prin care a făcut o incursiune în istoria Republicii Moldova și a ajuns până la războiul din Ucraina. Dacă e să privim lucrurile dintr‑o perspectivă intimă, atunci cred că ar putea avea o astfel de interpretare: povestea unui proces dureros de desprindere.
Cum te‑ai schimbat tu ca scriitoare după începerea războiului din Ucraina? Care este acum atitudinea ta față de Rusia?
După 24 februarie am început să mă întreb dacă literatura are vreun sens și am început să‑mi pun multe întrebări despre rolul limbii (ruse). În vreme de război, îți dai seama că unele cuceriri se fac nu doar fizic, dar și mental. Hărțile fizice nu mai corespund hărților noastre mentale, zicea într‑un alt context Sabina Fati. Îți dai seama că cel mai nevinovat lucru poate fi o armă de ocupare a teritoriilor noastre mentale.
Mă întrebam: odată ce cucerești teritorii mentale, de cât timp e nevoie să le cucerești și fizic? Atunci când citești și simți o țară prin limba ei, acea țară triumfă în tine sau nu? Ce se întâmplă cu miile de oameni care odată cu accesul la limbă consumă doar propagandă? E un pariu continuu.
Literatura este o putere, dar depinde și cine o face. Nu toată literatura este făcută de dragul literaturii. Nu toată literatura este nevinovată. Literatura, ca și media, poate fi manipulatoare. Putem observa apariția unor cărți care încearcă să romantizeze și să umanizeze criminalii. După ororile din Bucea nu prea poți citi cărți în care e arătată fața umană a violatorului. Sclipirile lor de bunătate nu mă interesează.
Și atunci, are literatura un sens? Sau care ar fi, după tine, rolul literaturii în vreme de război?
Literatura are un rol esențial în formarea identității și chiar a rezistenței unei țări. Scriitorul trebuie să scrie chiar și în vreme de război. Îl vedem, de exemplu, pe scriitorul ucrainean Serhii Jadan cum stă pe baricade, dar și scrie despre experiența războiului. Literatura lui ne va spune ceea ce nu vor consemna știrile și manualele de istorie. Literatura lui va face vizibilă partea nevăzută a lucrurilor.
Ce am putea face noi, intelectualii din Republica Moldova, pentru a‑i ajuta?
Să nu uităm și să vorbim despre aceasta. Să nu admitem normalizarea războiului. Dacă la început războiul din Ucraina era pe agenda presei din oră în oră, acum e un subiect despre care se scrie o dată sau de două ori pe săptămână. De aceea, e important să vorbim despre război, să scriem, așa cum facem în acest interviu. E important să citim cărțile ucrainenilor.
Care sunt experiențele tale personale legate de război?
Eu am văzut cum războiul din țara vecină intră în casa ta și trage o linie dreaptă. Tatăl meu este de origine ucraineană, însă toată viața a tânjit după Rusia. După începerea războiului noi nu am mai vorbit, nu eram pregătită să aud ceea ce aveam să aud și uite că așa au trecut doi ani.
Poate fi văzută literatura ca o misiune? Sau îi poate fi atribuită literaturii o misiune?
Carlos Fuentes zice că Franz Kafka a reușit să dea un chip ororilor puterii în secolul al XX‑lea și a reușit să fie și profetul lor în secolul al XXI‑lea. El se referă la chipul văzut în lagărele lui Hitler sau în gulagurile lui Stalin. Kundera reușește să ne povestească despre „viața de zi cu zi sub dictatură”, iar Herta Müller – despre fantomele dictaturii, dar și despre iresponsabilitatea istorică și morală. Zeci și sute de scriitori ne vorbesc despre diferite aspecte ale vieții din diferite perspective. Unii încearcă să ne avertizeze, alții – să ne ofere lecții. Eu, personal, cred că literatura nu are (neapărat) misiunea să ne învețe, dar, cel puțin, are toate premisele pentru aceasta. Mie îmi place literatura care lasă loc pentru speranță.
