E o poezie aparte faptul cum/în ce împrejurări s‑a produs apropierea mea de literatură: „auzisem/ de la cei din a IX‑a/ că Tatiana Andreevna/ se supără grozav/ dacă nu înveți poezia/ pe de rost.// în clasa a cincea,/ m‑am dus la școală/ cu tema nepregătită.// Tatiana Andreevna/ m‑a scos în fața clasei/ și m‑a tras de perciuni,/ de l‑am văzut/ pe Eminescu/ sub clar de lună./ apoi, mi‑a dat și o palmă.// după asta,/ am îndrăgit/ literatura română.// dacă toți profesorii/ ar fi urmat metoda,/ probabil,/ aș fi ajuns eminent”. (n.r. Poemul e intitulat metodica predării și a fost inclus în volumul ALIBI. Chișinău: PRUT, 2021.) Să fie clar: nu sunt pentru asemenea soluții, vorbesc strict de cazul meu. Peste ani, un sincer sentiment de recunoștință față de Tatiana Andreevna a luat locul supărărilor, deși, se înțelege, au fost momente când mi‑am spus că mai bine îmi dădea o palmă doamna de biologie sau proful de matematică, poate că astfel aș fi ajuns și eu doctor sau economist, nu un sucit care la orice petrecere vorbește cu toată lumea despre poezie și cheltuie o groază de bani pe cărți.
Au fost însă și momente când literatura m‑a avantajat foarte tare, ori chiar m‑a salvat, într‑un fel sau altul. Și nu doar pe mine, la fel se întâmplă, s‑a întâmplat sau se poate întâmpla în biografia fiecăruia.
Orice tânăr/tânără, atunci când se îndrăgostește, vrea să‑și impresioneze persoana iubită prin mesaje care, pe lângă faptul că spun ceva, pot trezi un anumit fior. Pe vremea când nu exista internet, în asemenea situații, poeții erau foarte căutați. Se știe că până și Goethe a scris multe dintre poemele lui de dragoste anume la rugămintea cuiva, pentru cineva. La comandă, cum ar veni. Faptul că acum „prietenul Google” ne dă, în doar câteva secunde, o listă de răspunsuri/variante e și bine, și nu prea. De cele mai multe ori, „pescuim” de pe net texte și mesaje super banale, care au fost spuse cu mult înainte și cu mult mai bine de alții, dar cine mai are timp să‑i citească pe clasici?… În asemenea cazuri, un tânăr care nu neapărat scrie versuri, dar măcar citește literatură, și nu chiar orice gen de literatură, are mai multe șanse. O spun în cunoștință de cauză…
Se mai știe că, în anumite situații, literatura (arta, în general) e o terapie plăcută și eficientă, atât pentru cel care citește/privește/ascultă, cât și pentru cel care o creează. Jurnalul fericirii l‑a ajutat pe autorul său – Nicolae Steinhardt – să supraviețuiască ororilor din închisorile comuniste, așa cum pe Radu Vancu poezia l‑a ajutat să se împace cu pierderea tatălui (n.r. Vezi volumele: Amintiri pentru tatăl meu, Frânghia înflorită, Monstrul fericit, Cantosuri domestice.) sau cum pe Vladimir Beșleagă scrierea romanului Zbor frânt l‑a ajutat să se elibereze de durerea cauzată de moartea mamei, iar Țipătul lăstunului – să înfrunte pierderea fiului. Sunt doar câteva exemple, din foarte multe, câte pot fi enumerate. (n.r. Vezi, la aceeași temă: Roland Barthes, Jurnal de doliu; Marius Chivu, Vântureasa de plastic; Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata; Dumitru Crudu, La revedere, tată!; Ana Rapcea, Când lumina se clatină; Maria Șleahtițchi, Oleandrii mă strigă roz; ciclul de poeme al lui Emilian Galaicu‑Păun Octoih Matern (în volumul Apa 3D. Poemelnic), Nicolae Leahu, Elegiile de apoi (în volumul Nenumitul) ș.a.)
Pe mine, personal, atunci când a trebuit să trec peste unele despărțiri, m‑au ajutat poeziile lui Mihai Eminescu și ale Veronicăi Micle (citite „cu alți ochi), ale lui Ion Minulescu („eu știu c‑ai să mă‑nșeli chiar mâine…”), sonetele lui Petrarca, dar și cele ale lui Dumitru Crudu, romanele românești din perioada interbelică – Ioana și, mai ales, Jocurile Daniei de Anton Holban, dar și Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, apoi, Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda și mai recentele Cum să uiți o femeie de Dan Lungu, Căsnicie de Dan Coman… și lista rămâne deschisă.
Iar în altfel de cazuri m‑au ajutat alte cărți, de unde sunt convins că, în anumite situații, toți oamenii fac terapie prin frumos – simt nevoia să iasă în natură, citesc și/sau privesc un film, ascultă muzică (n.r. Henry Miller considera că „tocmai această calitate a artei este «terapeutică»: semnificația, lipsa unui scop, infinitatea”. (Henry Miller, Reflecții asupra scrisului. În: Înțelepciunea inimii. Iași: Polirom, 2019)), pentru că se regăsesc în drama vreunui personaj sau în textul unui cântec, care tot un fel de poezie este. Prin urmare, cel puțin în unele situații specifice avem nevoie de literatură, deși nu toți înțeleg sau nu recunosc asta. Mai mult, Alex Ștefănescu susține: „Chiar și un om care n‑a citit niciodată literatură beneficiază de avantajele literaturii. Faptul că vorbirea lui are o anumită expresivitate, că într‑o situație dificilă acest
om se dovedește inventiv, că seara contemplă cerul înstelat […], că iubește romantic, […], că prețuiește prietenia, că are încredere în geniul uman și așa mai departe se datorează și literaturii, care ajunge la el sub forma unui climat, a unei mitologii, a unei stări de spirit colective”. (n.r. Alex Ștefănescu, Cum se fabrică o emoție. București: Ideea Europeană, 2010.) La cât de „spumoși” în exprimare pot fi uneori oamenii noștri și judecând cum ingeniozitatea îi ajută să iasă pe plus din orice situație, ăștia sunt „poeți‑poeți”, vorba primarului dintr‑un scurtmetraj al lui Igor Cobileanski.
Chiar și oameni dintre cei mai pragmatici apelează de multe ori la serviciile unor persoane care scriu – nu neapărat poeți/ scriitori, dar copywriteri sau specialiști în comunicare –, specialiști care datorează foarte mult literaturii în formarea lor. Mă refer la politicieni (mai ales în campania electorală), la oamenii de afaceri, care astfel își promovează companiile și produsele/serviciile, la tot felul de vedete care vor să (a)pară mai deștepte și mai talentate pe sticlă (a TV‑ului sau a telefonului). Asta înseamnă că, măcar câteodată, dau și ei niște bani pe talentul cuiva care se pricepe la înșirat cuvinte. Am avut și asemenea
„lucrări”. Firește, nu m‑au umplut de bani, dar au făcut să mă simt important. În toată această chestiune, nu pot să înțeleg, deocamdată, un singur lucru: de ce unii oameni cu bani și o groază de urmăritori pe rețele nu se lasă până nu publică măcar o carte? Vă dau adevăr, acesta e un subiect aparte…
