Joc epic

(născut înainte de vreme) (6)

nenăscut

(Desprindere)

Ne‑am întors iar acasă
unde totul e o lungă așteptare
fratele tău a avut serbarea
unchiul vostru a fost cu el,
a făcut fotografii, în ele
își ține strâns la piept cadoul
primit chiar de la Moș Crăciun
nerăbdător să afle dacă a primit
ce a cerut.


Nu am voie să mă ridic din pat
îl privesc cum deschide cutia
pe care eu am ambalat‑o pe ascuns
cu o zi în urmă
fericirea lui simplă mă înfioară –
Tu când îți vei deschide cadoul?


Vin sărbătorile și sentimentul meschin
e că nu vin și pentru noi.


Contracțiile s‑au întețit și izvorul
tămăduirii
e în perfuzia cu sulfat de magneziu.
Târziu spunem rugăciunea la marginea
patului
toți trei sprijiniți pe coate nefiresc.
Te simt încordat și mă tulbur,
dar îi zâmbesc cu toată fața fratelui tău.
Undeva aproape aud un ceas:
tic‑tac, tic‑tac, tic‑tac
și un val mă izbește rece în spate.


M‑am trezit brusc la miezul nopții
simțind șuvoiul cald pe coapse
am alergat la baie ținând în palme
cheaguri de sânge cât capul copilului
asta am crezut că te‑ai dus
fără să‑ți ți fi luat rămas‑bun
fără să‑ți fi întâlnit privirea
fără să‑ți fi simțit mirosul
fără să‑ți fi atins lumina.


O să mergem la spital cu salvarea
travaliul a început
și poate nici nu mai ești aici
te‑ai îndepărtat fără să vezi
cum mă îneacă disperarea.


Fratele tău visează în leagănul șoaptelor
casei
Îi ating obrazul cu buzele tremurând și
suspină.


Ascultă‑mă, fiule, și nu te naște!
Te rog, nu e timpul tău încă.


Îmi simt trupul un puț în pământul
– substanță cenușie
stihie de voci murmurătoare e în capul
meu
salonul e tot ce a rămas dintr‑o lume
fără căpătâi
lumina se sufocă pe pereții murdari
se zbate între paturi,
scormonește în cenușa cearceafurilor,
se scurge pe creștetele paiațelor
greoaie întinse sub ele.


Au adus o găleată de plastic de zece litri
(să fie la nevoie când n‑am să mai rabd
bucățile rupte din mine)

are culoarea pământului sterp și strigă a
pustiu
(așa cred ei că am să te aduc pe lume!)


Închid ochii să nu urlu
găleata se scufundă în fântână
inima mea de piatră după ea
face țăndări oglinzile apei
înnegrite de cearcănul lunii.
Ce mare îi e setea!
Lacrimile mele să o umple
nu ar putea – neantul le soarbe
înainte să le atingă căușul umbrei.


Rotundă și deasă, magică e umbra lunii!
Număr secundele
cât găleata se ridică
cât asistenta intră în salon
o implor cu privirea agățată de halatul ei
urmărindu‑i mâinile reci,
care pregătesc seringa.
Își aruncă un ochi în găleată
E goală!
Cât măsoară pâlpâirea din suflarea mea
își pune ochiul la loc și‑mi vorbește:
Ți s‑a subțiat fața de la atâta sare,
nu îi faci niciun bine copilului plângând
.


Mă uit la ea pierdută.
Sunt desfigurată? N‑am piele
n‑am buze, n‑am limbă, n‑am salivă
n‑am ce să‑i răspund.
M‑am născut în Valea Plângerii,
sunt paznicul fântânii, mi‑e singurul gând.
Așază‑te lângă mine, mi‑am zidit oasele
între cercurile de beton ale fântânii
să ascult tăinuirea izvorului.


Acolo un duh se preface că doarme.
Cât se așterne Calea Lactee,
nenăscuții se scaldă în albia lunii.
Atunci duhul o soarbe, o linge
o curăță de visuri și de coșmaruri
de urlete și de șoapte
de frumos și de urât
de aproape și de departe,
de taine, de banal
de uscat și de ape
de grădini, de orașe,
de trotuare și clădiri.
Duhul fântânii năucește lumea,
o scufundă în mlaștini
din negura lor întocmește spitalul
coridoarele, apartamentul nostru
patul fratelui tău,
camera de hotel a tatălui vostru
duhul fântânii leagă punți între ele
înguste, vii, țesute din carnea
și din sângele meu
pe ele alerg fără să‑mi trag răsuflarea.
Unde alergi așa? Fiul meu se naște
Fratele lui e acasă. Tatăl lui e departe.
Ei îl așteaptă sănătos.
Alerg de pe o punte pe alta
împrejurul meu
se leagă în funii toate spaimele.


Dragul meu copilaș, când te naști
n‑am să‑ți dau drumul în găleată
rămâi în sfera ta,
mi‑au spus că sunt nevoiți
să scoată copilul,
dar doctorul mi‑a promis
să mi te aducă sănătos.
Așa de mic? Așa de mic.


Nu e timpul să te naști!
Nu e ceasul bun
nici vremea potrivită
nu e rânduiala vieții noi acum.


Din vuietul primordial, din țesătura
de sunete fără înțeles,
crescând în înțeles,
căpătând sens cu fiecare picătură de timp
clipind în întuneric cu gene de lumină
se ivi în crepuscul un mugur.


El îi surâse. Apoi altul și altul
surâse fiecăruia. Se lăsă prins în joc.
Un joc cu mugurii de lumină
cu unduirea valului
urmă cunoașterea vuietului
și îl cuprinse neliniștea lui.
Identifică voci și ecourile lor
în acord, dezacord, stridente
un gând îl fulgeră,
fără relevanță imediată
în mintea lui rudimentară.
Un fior îl saltă, îl învălui
îi strânse bătaia inimii
ca într‑o sferă
inima lui bătând cu ardoare, reflex.


Apoi în albul orbitor încremeni
cu atenția împrăștiată în lumină
devenind el însuși lumină albă,
strălucitoare și neîntregită
ceva îl trăgea
în adâncul acestei revărsări asurzitoare
care‑l înspăimânta
fără conștiența simțirii
îl absorbea
și se zbătea, se sufoca
tăria aerului îl strangula.
Se zbătea instinctiv
totul în jurul lui era otrăvit.
Ah! Putea fi mai rău!
Auzea sunete, voci străine.
(auzea cum îl striga ea)
Le auzea și simțirea lui nu le încăpea
Copilul meu! Copilul meu!


Totul era chemare. O chemare a lui cel fără
nume
cel nenăscut, cel abia închegat și abia
însuflețit
și nu o voce, vocea ei, a unei mame, îl
chema,
ci toate vocile unei lumi!
O lume care se năștea acum, cu el
se nășteau deodată și deopotrivă, legați prin
destin
pruncul nenăscut și lumea lui stranie,
străină.
O lume care îl chema cu voci de lumină
cu voci de ape, ape calde și ape reci
cu voci de bine, voci de cuprindere a ființei
și voci ale necuprinderii ființării.
Îl chemau vocile jocului, ale tuturor
jocurilor
pline de umbre, pline de tremur și de
neliniște
neliniștea nașterii lui – unul singur și unul
anume
plină de freamătul nașterii unei lumi
întregi
mustind a lumină și a taine
a vibrații și a duioșie
a bucurie și a nerăbdare
nerăbdare a vieții
și nerăbdare a jocului vieții.


Ah, cu câtă atenție aștepta!
Cum asculta, cum pândea!
Să prindă, să surprindă
muzica sunetelor care îl înconjurau.
Ah, cum toate lui îi vorbeau!
Și pe toate el le înțelegea
fără a genera un alt gând
decât cel al chemării și al cuprinderii ei.
Ah, toată acea armonie!
Sub amenințarea iminentei treceri,
care o înspăimânta pe mamă
și îl umplea pe el de adrenalină!
Trecerea către un joc nou și o lume nouă!
Trecere dintr‑o tulburare
într‑o tulburare mai mare
iminenta trecere
prin universul de lumină
a fărâmei de lumină ce era
smulsă din cuprinderea întunericului
și aruncată în necuprinderea lui.


Copilul meu! copilul meu!
E bine, stai liniștită. Ești bine.

Sunt bine, dar el?
E un avorton?
(Incertitudinea și uimirea din cuvintele lor
o sugrumau.)
Da, este.
(Nu înțelegea ce spuneau, doar
îl auzea cum plânge, cum țipă.
Se îneca? Poate se sufoca.)
E bine, nu te gândi.
Gata, ai scăpat. Acum să dormi.
O să fie bine.


Aerul îl strângea cu ace de gheață
și nimic nu îi era aproape, nimic dulce
nimic cald, nimic cunoscut
Se sfârșise jocul?


Nicio zi nu e potrivită să mori!
ți‑am zis copilul meu
când orbit de lumina primilor zori
îți urmai jocul cu reflexiile sunetelor
prin amintirea undelor nori
nicio viață nu e cenușă de risipit în vânt
nicio iubire nu e o poveste ca niciodată
nicio inimă nu poate fi prinsă în pumn
și fărâmițată!

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Alex Popescu

Sapă două morminte

Gust pământul casei,Unde mă întorc din fiecare dimensiune.Este sărat precum sângele, fierea, urina, rahatul și lacrimileCelui care mi‑a violat și ucis copiii, soția, mama, viața

Noutăți
Ivan Pilchin

western 1915

mi‑ai arătatun cartuș de aramăpe care l‑ai găsit înpământul grădinii noastre un cartușfără urmă de tragereieșit la suprafațădupă ploaia îndelungatădin această toamnă un semn al

Noutăți
Natalia Pîntea

Moartea în poezia Valeriei Coțofană

Recent, în colecția „Pulsar” a Editurii Prut, a apărut volumul de debut Pentru ce trăim și pentru cine murim? al Valeriei Coțofană, membră a atelierului

Noutăți
Marcela Benea

Sufletul Nataliei

Cum auzul îi slăbise aproape de totsonorul televizorului Natalieiera mereu dat la maxim –de‑aici și iritarea vecinilor.„Nu fac nimănui niciun rău.Ce vor ei de la

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *