Cinismul, cruzimea lui Putin sunt de‑a dreptul diavolești
Irina Nechit: „Nu ne putem salva decât solidarizându‑ne, susținând poporul ucrainean”
Dragă doamnă Irina Nechit, recent v‑a apărut volumul de poezie Maria și arma, la Editura Prut, în colecția „Teritorii”. La lansarea de la Muzeul Național al Literaturii Române din Chișinău (26 iunie 2024), spuneați că aveați emoții atunci când ați trimis manuscrisul. E firesc ca un poet să trăiască sentimente de îndoială, chiar dacă are o bogată experiență literară?
Mi‑ar fi plăcut să nu am îndoieli, dar le am. Sunt multe, insistente, posesive. Ce rost are să faci una sau alta, de ce să te scoli dimineața dacă până seara vei rămâne tot în locul unde ești, doar că mai uzat, mai slăbit, mai bătrân cu o zi, de ce să încerci să spui ceva dacă vorbele tale nu vindecă suferințe, nu curmă nebunia lumii, nu ne izbăvesc de sentimentul trecerii? Astea sunt îndoieli din viața de zi cu zi, pe fundalul lor decurg și pregătirile pentru a edita o carte. Firește, am avut diferite ezitări, mă gândeam dacă pun în manuscris un anume poem sau nu‑l pun, dacă mai tai niște versuri ori le las, dacă am îmbunătățit un text, rescriindu‑l, ori l‑am stricat. Mă mai întrebam cum să organizez cartea, cum s‑o fac mai dinamică, mai puțin melancolică, mai descătușată, cu o diversitate de tonalități. Nu riscam îndepărtându‑mă de formula bazată pe un lirism concentrat, pe explorarea interiorității, a imaginarului și aducând în prim‑plan realul, socialul, chiar politicul, toate întrezărite în amintiri personale sau în evocarea unor evenimente istorice? Nu mă abăteam de la propriul stil, nu‑l trădam?
În afară de aceste îndoieli, mai era teama că noua carte nu va avea cititori. Cine mai citește în ziua de azi poezie? Toți stau în telefoane, în rețele, postează fotografii și așteaptă like‑uri, postează videouri și așteaptă like‑uri, ascultă „Dă‑mă, mamă, după Iura”, urmăresc cu sufletul la gură meciuri de fotbal, caută știri despre vedete, așteaptă cu nerăbdare ca Emilian să se mute la casă nouă și adversara lui, Tany, să se ducă în Dubai să cumpere biscuiți pentru copil. Împovărați de facturi, de griji, oamenii caută cu înfrigurare diver‑ tismentul, distracția, se bombardează unii pe alții cu poze în care zâmbesc, toți se grăbesc să se bucure de viață, pentru că nu se știe cât ne‑a mai rămas, având un război în preajmă și alte nenorociri la orizont. Cum să apari cu o carte de poezie într‑o lume care e anti‑poezie? De ce să te aventurezi? De ce să nu te astâmperi? Mai ales că știi că cei care vin după tine au și uitat de tine, și e firesc lucrul acesta, generațiile noi vin în locul celor vechi.
În cele de mai sus am explicat, cred, destul de limpede că am avut îndoieli, temeri, dar după apariția cărții, dimpotrivă, mi‑am zis că trebuie să mă scutur de starea depresivă, să mă mobilizez și să încerc să caut pentru Maria și arma niște cărări spre eventuali cititori. Astfel, am îndrăznit să propun Muzeului Literaturii Române să facem lansarea. Și profit de această ocazie ca să le aduc mulțumiri directoarei Maria Șleahtițchi, colaboratorilor muzeului pentru buna organizare a evenimentului.
La lansarea cărții Maria și arma v‑am văzut extrem de fericită. Care sunt sursele de fericire ale unui poet, ale unui scriitor?
A fost atât de vizibilă fericirea mea? Cum spuneam, eu nu debordez de optimism, nu‑mi permit să mă entuziasmez prea tare, încerc să‑mi controlez emoțiile. Dar, adevărat, bucuria a răzbătut la suprafață. Abia după lansare mi‑am dat seama că am fost cam euforică. Mi se întâmplă rar să trăiesc asemenea momente, dar bine că se întâmplă. M‑au luat prin surprindere oamenii prin faptul că au venit, m‑au ascultat, au petrecut cu mine o după‑amiază. Nu m‑am așteptat să primesc atâtea semne de prietenie, de prețuire, de atenție pentru scrisul meu. M‑au uimit vorbitorii – Maria Șleahtițchi, Aliona Grati, Ion Buzu, Dumitru Crudu – prin sinceritatea și pasiunea cu care au analizat Maria și arma, le mulțumesc că s‑au pregătit cu toată responsabilitatea, și‑au făcut note, au mărturisit că lectura cărții i‑a determinat să revadă în memorie episoade din istoria recentă sau din realități culturale în care se încadrează destinele noastre. Au fost menționate poeme reprezentative pentru acest volum, precum Balcon, Ceața, Corp la corp, Lapte pentru mama, De ce nu purtăm pălării, Halyomorpha Halys, Distanțare socială, Reportaj cu oameni de cultură, Maria și arma, Înainte de noul război ș.a. Unii au spus că m‑au redescoperit, ca autoare, citind cartea, iar faptul acesta îmi dă mult curaj.
Cu‑adervărat, în Maria și arma regăsim realitatea durută din ultimii ani, vă referiți la evenimente traumatizante pentru individ, pentru societate, ați redat anxietatea din această perioadă dificilă, când omenirea este în impas. Ați simțit că e datoria dvs. de poetă și jurnalistă să abordați teme sociale și mai puțin v‑au interesat aspectele „poetice” ale vieții?
Da, m‑am ferit de incantații și exaltări, dar poeticul e prezent, oricum. Nu am cum să‑l evit. Nu m‑am limitat la consemnarea unor întâmplări, la reflectarea neutră a realului, ci am prelucrat materialul factologic, am extras situații acute, stări tensionate, am pus în evidență emoția, vulnerabilitățile, zbaterile ființei umane în efortul de a supraviețui.
Ce sentimente trăiți de când a început războiul în Ucraina?
De incertitudine, de suspendare între disperare și voința de a rezista, între ură, furie și credința în forța binelui. Cinismul, cruzimea Rusiei sunt de‑a dreptul diavolești, mai ales că atrocitățile invadatorilor sunt susținute de Biserica de la Moscova. Am ales pentru volum titlul Maria și arma tocmai pentru a sublinia că avem în permanență focare ale violenței, manifestări ale tiraniei, că războaiele sunt legate între ele, cel de‑al doilea îl poate genera, peste ani, pe cel de‑al treilea – nu ne putem salva decât solidarizându‑ne, susținând poporul ucrainean, care luptă acum și pentru libertatea noastră. Protestul împotriva agresiunii rusești mi l‑am exprimat și în piesa Eu am vorbit cu Putin. Ea a fost prezentată, într‑o lectură publică, la Teatrul Național din Iași, apoi tradusă în limba ucraineană de scriitorul Mihai Traistă și publicată în revista „Naș holos” de la București.
Dumneavoastră ați organizat mai multe recitaluri poetice anti‑război. Poezia este arma cu care ne apărăm de război?
În 2020, când organizasem primul recital cu genericul „Poezia și războiul”, la Biblioteca Națională din Chișinău, nu mi‑am imaginat că războiul chiar va izbucni. Unii poeți n‑aveau texte pe tema aceasta și le‑am spus să caute prin literatura ucraineană, română sau prin cea universală, le‑am mai zis să îmbrace, dacă au, vreo haină cu nuanțe de verde (aluzie la uniforma militară). Era o doză de naivitate în recitalul acela, dar era și o presimțire că marea primejdie se apropie. Și după declanșarea invaziei, din februarie 2022, ne‑am mai adunat în câteva rânduri, am citit, recitat versuri în sprijinul Ucrainei. A fost ca o rugăciune colectivă, e modul nostru de a ne ruga pentru pace.
Poezia dumneavoastră este foarte bine aprecitată și în România. Criticul literar Alexandru Cistelecan a scris o generoasă prezentare publicată pe coperta a patra a volumului Maria și arma. Veŗț lansa noul volum și peste Prut? Ce așteptări aveți de la publicul din România?
Pentru început voi da un citat din textul lui Alexandru Cistelecan: „Poetica ei se bizuie esențial pe notații – și e aceeași de‑a lungul volumelor –, dar notațiile ei sînt năpădite de afecte și joacă în zariștea imaginativului, a conotativului, nu a denotativului. Ele sînt produsul unei sensibilități imaginative deopotrivă inhibate și temerare. Dacă timpurile literare n‑ar fi declasificat enunțul de miracole și inițiativa reveriei, poate că Irina ar fi fost o poetă de mirifianțe. Așa însă ea trebuie să‑și țină ascunsă vibrația spontană și să‑i facă loc la modul clandestin: «nu te vede nimeni la ora asta/ cum apleci spre nas o creangă de prun/ înflorită la sfârșitul lui octombrie». Sfiala de sine o determină să adauge culorilor pastelate din amintiri și reverii o conturată tentă thanatică și să pună regulat lîngă euforia descriptivă o panică existențială”.
La întrebarea privind o lansare peste Prut nu am un răspuns, poate că la toamnă. Dar mă bucur că despre carte s‑a vorbit la Salonul Internațional Bookfest de la București, în cadrul unui eveniment consacrat celor trei titluri apărute anul acesta în colecția „Teritorii” a Editurii Prut (colecție coordonată de Moni Stănilă): Doamne de Dumitru Crudu, Poezia rock de Alexandru Vakulovski și Maria și arma de subsemnata.
Recent ați organizat recitalul de poezie „Seri poetice la Centrul Expozițional «Constantin Brâncuși»”, eveniment care a unit poezia cu pictura. Acest proiect va avea continuitate?
Evenimentul a fost organizat în colaborare cu Uniunea Artiștilor Plastici (președintă – Florina Breazu), în Sala Mare a Centrului „Constantin Brâncuși”, unde în iunie am putut admira expoziția pictoriței Eudochia Robu și a ceramistei Tatiana Vătavu. Ne dorim să mai facem astfel de recitaluri și în lunile următoare, pentru ca poeții să vină să vadă lucrările artiștilor plastici și invers, pictorii să asculte poezie contemporană. Este necesară o comunicare vie, asemenea întruniri ne ajută să ne informăm, să ne apropiem, să ne inspirăm reciproc.
În prezent lucrați la o Antologie de dramaturgie. Ce piese veți include în volum?
Am tot scris piese de‑a lungul anilor, unele au fost jucate, dar abia acum m‑am decis să le adun într‑o antologie. Peste 10 texte dramatice vor fi incluse în această antologie (Ametist, Maimuța în baie, Coridorul morții, Simona și arhitectul, Nudiștii, Sfaturile Melaniei, Valsul tancurilor, Eu am vorbit cu Putin etc.). Evident, avem nevoie de pace pentru ca visurile să se împlinească.
