Ana Brnardić s‑a născut în Zagreb, în 1980. A studiat literatură comparată și limba și literatura croată la Facultatea de Științe Umaniste și Sociale din Zagreb, iar la Academia de Muzică a absolvit cursurile de vioară. Poeziile îi sunt traduse în cel puțin 15 limbi străine, publicate în reviste și antologii locale sau din străinătate. A primit premiul „Goran pentru poeți tineri“, premiul orașului Sisak, premiul „Slavić“ acordat de Uniunea Scriitorilor din Croația și premiul „Kvirin“ pentru tineri poeți. Participă în proiectul „Versopolis”, în cadrul căruia au fost publicate o serie de cărți în slovenă, macedoneană, franceză, suedeză și slovacă. Traduce din limba română. A publicat: Pisaljka nekog mudraca (Pana unui înielept, 1998), Valcer zmija (Valsul șerpilor, 2005), Postanak ptica (Facerea păsării, 2009), Uzbrdo (Urcuș, 2015) și Vuk i breza (Lupul și mesteacănul, 2019). O selecŗie din primele trei cărți a fost publicată în limba română cu titlul Hotel cu muzicieni, în traducerea lui Dumitru M. Ion (București, 2009). Volumul Postanak ptica a fost tradus în suedeză și publicat cu titlul Fåglarnas tillblivelse (traducere Đorđe Žarković, Rámus förlag, Malmö, Suedia, 2016). O selecție din ultimele două volume de versuri a fost publicat în Franța – Devant toi le jour (traducere Vanda Mikšić și Brankica Radić, L’Ollave, 2021).
Așadar în acea seară în parc
când pentru o clipă am fost o cioară
într‑un palton unsuros
sub care te purtam pe tine, și mai mică
pasăre
și înțepam cu privirea crengile negre
dintr‑un cer oricum prea negru
și devreme, dimineața în parc
pentru că am mângâiat îndelung
coaja de pluș a mesteacănului ca din ea să
iasă
ceva nedeslușit și sălbatic,
lapte sau clopot
ne‑a adulmecat zăpada.
Pe tine, pentru că tocmai ai sosit și totul în
jurul tău strălucește.
Și de abia mai apoi picurii
pe care îi trăgeam după noi precum o
cerneală de ploaie
și ochiul protector de pe corpul meu de
cioară
și pe tine, pasăre pe inima mea
iar un moment mai apoi și crengile care
plutesc pe cer
pe când seara se închide
sub alte cusături decât ieri,
ne‑a adulmecat zăpada.
Pentru că în palton purtam prospețimea,
încă neîmblânzită, a pielii și a sprâncenelor,
un univers lichid,
o clipă arici, o clipă pește, o clipă foaie de
mentă –
iar tu respirai repede și fără adâncime,
copacii au coborât ușor să te miroasă
înainte de iarnă, înainte de aterizarea
păsărilor mari și unsuroase.
Mergeam înaintea zăpezii,
corpuri solemne pe dinăuntru căptușite cu
lâna
tuturor concertelor prime de pian.
Iar în urma noastră mantia
unui cer albastru închis cu o dantelă neagră
de ramuri rare, abandonate.
Copac întâmplător
Sunt un copac, un copac întâmplător
pentru fiica mea.
Mă atinge pentru că sunt scorțos, pentru că
am o rădăcină
ale cărei cinci degete se ivesc din pământ,
pentru tălpile ei mici.
Ochii mei sunt răsfirați prin frunze,
tremură în bătaia vântului
și se întorc după fiica mea.
Fiicele sunt planete dogoritoare și de îndată
ce floarea
se ridică dimineața din așternuturi,
planetele ard deja printre petale.
Copacii nu cunosc felul în care
aceste fiice iubesc și însușesc.
Ei observă doar frunzele focurilor rotunde
care coboară pe tulpină,
care aleargă pe coastă până la pârâul rece,
într‑un roi de palme mărunte.
Și mama mea e un copac întâmplător.
Mă scol de dimineață, pregătesc cafeaua
și cu ceașca în mână merg pe rădăcina ei
în care s‑au răcit trenurile,
au năvălit gândurile și s‑au zbârlit câteva
fire de păr.
Cu tălpile cânt pe pedalele reci
și știu că în asta e o fericire blândă,
obișnuită.
Cealaltă soră
E bine să ai o soră. Sora înflorește devreme,
înaintea plantelor, înaintea lunii
și a animalelor cu pene.
Ea este prima lumină nedivină de sub
acoperiș.
un bec limpede, blat neted și bun
de masă de bucătărie.
Și când sunt întrebată despre arborele
genealogic
totul este ușor de explicat
în afară de acel praf auriu, care se revarsă
dintr‑o noptiță frumoasă undeva în
univers.
O floare frumoasă care odinioară a avut
rolul unui bec
dar cu timpul sensurile se predau.
Sora este asemeni degetelor
distanța dintre ochi este măsura fericirii,
pe scurt, o soră este ceva foarte simplu,
un tetrapack cu lapte negru.
Și mai ales paharul care se răstoarnă
de pe masa de bucătărie
dar e musai și să pui noptița la ureche.
E bine să fii cealaltă soră.
Neștiutoare de carte, ea trece cu un pix
verde
peste literele din caietele de școală
soarbe vițele tinerelor abecedare
și vede că în planta cu care se cațără în
buric
cineva a construit deja scări fragile, dar
folositoare.
Cealaltă soră doarme în troacă, bea din
troacă
și în troacă moaie talpa.
Când tulpinile se vor împărți în doi
copaci tunători, cealaltă soră va
deznădăjdui
și va privi la lună ca un lup.
Cealaltă soră e puțin lup,
puțin târg de obiecte prețioase. Nu dă
drumul,
păstrează.
Unicorn
Războiul copacilor a început cu prima
menstruație:
îngropată în pădure: poftim, un mic cadou.
Când ea a rostit: dispăru pădurea lui
Stribor*,
din piatră a țâșnit, vipera, și războiul a
foșnit încet
în ramurile înalte. Nu a urlat,
a foșnit cu un torent gros de sânge
care s‑a împotmolit în inimă și s‑a umflat
până când pădurea a început să se ridice
din nou
de pe umerii fetei
pe care au aterizat păsări mărunte,
indiferente
la albastrul lichenului,
slujitoare la fetele îmbătrânite.
În mesaj stătea scris: așteaptă
până când corpul se va împlini
iar pădurile vor dispărea din nou, războiul
va fi
precum un sedimentare nesigură,
va trebui să consemnez totul din nou, de
parcă ar trebui
să‑mi aduc aminte orice, din ceață să scot
chipurile precare
feriga amprentelor de pasăre.
Încet corpul se împlinește: la început au
fost arinii,
după ei sălciile și scorușele
ploaia se tânguia prin ramurile groase și
umflate
iar noi aproape că am căzut în hău
de atâta râs.
Schubert
Singurătatea este o stare legitimă, Schubert
a spus‑o primul
și mi‑a lovit carnetul de lectură cu
ștampila,
pe când genunchii îmi erau încă argintii.
Roșul a picurat dintr‑un mugur închis
ferm într‑un vers
care a devenit roz și s‑a revărsat peste cerul
vesperal.
Bunica a stins televizorul
și pe prora gândurilor bântuite
m‑am dus în mijlocul grădinii
în întâmpinarea inimii care‑mi ardea
precum în ilustratele sfinte.
Pe cer navigau găini albastre
care vor cădea curând în somn.
În sala solemnă a fricii a intrat Schubert
purtându‑și doar numele pe frunte
și un ciorchine de muzică
pe care l‑am ciugulit încet.
În regulă, e un ciorchine. E o silabă,
ceva vertical
care fulgeră pe sub pământ
și aurește roadele îngropate.
Am îngropat roadele verzi în grădina
bunicii
unde mirosea a râu, în spatele digului.
Iar fructele – mâinile mele, tălpile, urechile,
ochii
– au devenit în cele din urmă inumane.
(Traducere din croată de Adrian Oproiu)
*Cu referire la celebrul basm Pădurea lui Stribor al autoarei croate Ivana Brlić‑Mažuranić (1874‑1938).
