(născut înainte de vreme) (4)
nenăscut
(Desprindere)
Murmur. Susur.
În unde simțirile se pierd și se adună
se preschimbă. În taina neliniștirii un martor.
O ardoare de necuprins în întunericul viu
o așteptare tulburătoare în pacea eternă
în necunoscutul minții, dintr‑o scăpărare
a țâșnit un arc de lumină
în obscuritate o străfulgerare
din neant o idee
din neființă o îngemănare
din substanța divină o înfăptuire
din celulele trupului o concepție.
Întuneric, liniște, continuum.
În întuneric prima aprindere
o licărire plăpândă
primul sunet, primul licăr
alt sunet, alt licăr, apoi nimic
în liniște neliniștea primului sunet
alt sunet, ecouri
reacții în inconsistență
conformitatea sunetului
conformitatea luminii.
Mișcare în schimbare
scurtă, lentă, bruscă
consistența materiei
consistența părții
întoarcere în parte
într‑o parte mai mare
în unde eterul. Atingere
sunete dinspre parte
deprindere a jocului
joc de sunete
joc de unde
joc de lumină.
În joc nuanțe
în liniște somnul
în somn trezirea
în taina sunetelor o voce
încet, tare, mai tare
căldură, dulce, amestec
conformitatea căldurii
conformitatea gustului.
Mic în parte
mare peste parte
în dulce amarul
surâs. Căldură
consonanțe, disonanțe
deprindere a bucuriei
din sunete muzica
din căldură bucuria
întoarcere în parte
în muzică somnul.
Aurora, plăcere
conformitatea plăcerii
dor de lumină
dor de sunete
în aura sunetelor vocea.
Nuanțe. Joc de nuanțe.
Contraste, cald, rece
contopire peste mica parte
în unde emoții
dinspre partea mai mare
în dulce amarul
în bucurie aurora
peste parte și altă parte
armonie orbitoare.
A semănat Dumnezeu binele
i‑a încredințat taine și rosturi
și l‑a năpădit răul
s‑au întrețesut viața și moartea
și toate câte există
și‑au urmat binecuvântarea
și blestemul.
Cine știe ale pruncului nenăscut gânduri?
Cine îi știe jocul și bucuria?
Cine îi știe neliniștile
și în propriile neliniști le învăluie
dorind a le tămădui?
Poate doar mama lui. Cât se străduiește!
În liniștea revărsată peste întreagă lumea aceasta
cine altcineva? Vreo făptură colosală
mereu pomenită, înfricoșătoare, din altă lume
cum cântă Poetul în elegiile lui?
Unde ești, Milostive?
Arată‑ți semnul de lumină!
Arată‑ți semnul de pace!
Tu, care culegi la un loc
bucurie, tristețe, plăcere și suferință
te înduplecă!
Arată‑ți natura celestă!
Îndrăznesc să te strig, te chem și nu mă tem
în tine îmi pun speranța și credința.
Înger, făptură pură, te înduplecă!
E atât de mic!
Dacă se încurcă în jocul
de‑a viața și moartea
dacă îl orbește aurora
dacă îl îneacă izvorul
dacă uită taina vieții?
Îmi adun gândurile subțiate de nesomn
cu grijă să nu te atingă tulburarea lor
cum ajunge iarba crudă soarele arzător.
Când totul pentru tine e joc
și nu știi altă măsură a trecerii
decât lupta vieții cu moartea
mă frământ și nu găsesc răspuns
faptei lipsite de glorie, atât de firească
încât mă înspăimânt:
dacă moartea e liniște
dacă e dulce uitare
dacă e binele veșnic,
cum alege mintea ta neștiutoare
cum alege inima ta neînfricată
suferința, când ea doare așa de tare?
În vârtejuri tăcerea asurzitoare
se înnoadă cu fiecare contracție
mă îneacă amărăciunea respirației
cer iar îngerului să port doar eu
asprimea sorții fătului fără vină
și el privește în mine
ca într‑un gol de lumină.
Freamăt. Susur. În susur vocea.
Mama. Muzică dulce. În muzică somnul.
În somn visul. În vis surâsuri.
Tăcere. În Tăcere bucuria blândă a trezirii.
Joc de unde. Lumină. Aurora.
Între noi, copilul meu, e o întunecare
prin care rugăciunea inimii s‑a ațintit
precum razele temerare.
Ascult în neliniștea cruntă
ecoul mărunt al bătăilor inimii tale
cât un sâmbure, cât respirația unei frunze
cât rostul de peste zi al unui fluture
și mi te închipui un băiețel în miniatură
cum altfel, decât zămislit din lumină
prins de jocul tău, într‑un loc paradisiac
către care nu zboară nicio păsare
doar dorul meu să te caute, să te recunoască.
Se învăluie cerurile viilor și morților
unghiile străpung palmele ude
de încordarea cu care strâng parâmele.
Am eșuat pe acest mal străin
nu e niciun far în depărtare
oamenii s‑au dus de pe lume
nu adie nici umbră de vânt
umbre cu măști de carnaval
se înșiră în lumina obscură
te ascund la sânul meu
ele în jurul meu saltă, fac piruete
împletesc un leagăn din ierburi
și te îmbie spre el cu popcorn dulce
te cheamă pe nume – (cum de îl știu
când mama ta nu l‑a rostit încă?)
Îți simt pâlpâirea ca într‑un bob de rouă
Nu te lăsa ispitit către nicăieri, copilul meu!
Nu te desprinde de mine!
Îți simt tremurul cum îmi caută inima
îți aud îndepărtat glasul – nu‑ți fie teamă, mamă!
Am să mă fac mare.
Și te asemăn fratelui tău,
ca tine nu e altul, așa de iubitor de viață
așa de iubitor de lume!
Aud clinchete, râsetele nenăscuților!
Doamne, lasă‑mă să dorm cât într‑o poveste
să îmi crească fiul în noaptea asta
cât alții într‑o lună
să nu mă trezesc, nu cumva carnavalul
să devină procesiune
dulcele de pe buzele mele uscăciune
îngerii nenăscuți cu stele în pupile
să devină feți cu obraji cenușii
pe bucăți transparente de plastic!
O lumină albă, indisolubilă, în tulburarea trezirii
o lumină care macină curcubeul din vis
o lumină ca o lance cu vârful topit în ochi
mă aduce înapoi din lumea stranie în care pulsezi
în lumea în care nu te‑ai născut încă
(o contracție precedă fiecare respirație).
N‑o face, nu‑i ceasul bun, nu e vremea potrivită
nu e rânduiala vieții noi acum!
Mai stai, mai dormi, de ce te‑ai trezit?
Mai e timp să asculți sonatele nenăscutei lumi
cu dorul de necunoscut
(până cu o clipă înainte de tine neștiut)
cum neștiind de miracolul rodirii
cresc cu dor de lumină semințele.
Mai joacă‑te! Jocul pur fără altă miză
decât să înveți cum e viața
când se desprinde din viață
să simți pe trup mugurii mijind
să aduni în pumni susur de șoapte
de zvâcniri ale celei ce dă viață.
Ai grijă, mi‑au spus, ai să‑i transmiți
temerile copilului tău!
Și mă tot frământ cum să nu fac asta.
L‑am rugat pe înger să te învețe
cum să‑ți faci cercuri, sfere din ele
odată ce ai deprins regulile
nimic nu ți se va mai părea dureros
vei surâde în urma loviturilor primite
așa îmi spun, așa mă amăgesc
așa mi‑a aprins credința îngerul în vis.
Ah! în încropirea minții tale neștiutoare
eu aud doar ecoul tulburării mele
când miza e viața, nu uit
miza e jocul, fiul meu.
Descumpănită adorm și visez că e bine.
Mă trezesc scăldată de ape reci.
Peste zi o să rămânem iar singuri
să adunăm firimiturile de pe drumul răzbătut.
Ieri ne‑a scris tatăl tău.
Unul la un capăt, altul la celălalt
habar nu avem ce se întâmplă.
Aș vrea să fie aici
să înțelegem ce e cu mersul lumii
(firesc era să fie toate la vremea lor).
E însemnat de Eclesiast –
nașterea își are vremea ei –
nu e ceasul potrivit sau
nu sunt rolurile noastre acestea.
Altădată plângeam din te miri ce
și despicam firul în patru
acum nici în gând nu‑mi îngădui s‑o fac,
acum tac.
Dar tu cum ești?
Azi, o să înălțăm împreună un zmeu!
(Continuare în numărul următor)
