Niciun alt cuvânt n‑ar fi putut inti‑ tula debutul lui Victor Fală mai potrivit decât Zvâc (Cartego, 2023), n‑ar fi expri‑ mat mai exact natura poeziei lui, atât de sud‑est‑basarabeană, pot spune (în cunoș‑ tință de cauză): debordând de năzuințe, de neastâmpăr, de energii gata să (i)rupă stratul de suprafață al lumii reprezentate. Biograficul, convertit la felurite ritmicități poetice, formează un plan senzorial în ju‑ rul celor trei patimi ale eului creator: arta, femeia și viața palpitândă, trăită avid, cu o maximă intensitate perceptivă.
Poezia lui Victor Fală ba își reține, ba își eliberează (ca pe o herghelie) cadențele. În prima parte a cărții, succesiunile ritmi‑ ce ascendente, exploatând în egală măsură asonanțele și disonanțele, reflectă cursul impetuos al pasiunilor erotice, dezlănțu‑ ite în interogații, exclamații și suspensii, paranteze, apocope și alte expresii foneti‑ ce ale extazului (După, „Doamne! că bine făcut‑ai pe ea …”, Solomon & Barbara). Cea mai mare forță stimulativă a poeziei o are presimțirea obsedantă a apropierii tru‑ purilor („Având corpul tău mirosind atât de alături/ Răsuflarea ta cu dragoste um‑ blându‑mi/ În barbă…” (Abraxas)), capta‑ tă senzorial.
Întâmplările trupești se re‑produc și se complinesc prin cele ale scrisului: „Cizelez textul altuia, editare la greu. Eul meu cu pofta‑n/ vocea alteia de parcă nici nu‑i complet eul meu. Editez/ pro‑ poziții și fraze brăzdat‑întrerupte; cuvinte de lacrimi,/ străpunse mai degrabă decât spuse./ Bag mâna în manuscrisul altuia și‑ncoronez opera” („Doamne! că bine fă‑ cut‑ai pe ea…”). E relevată atât dimensiu‑ nea erotică a creației, cât și forța creatoare a iubirii. Într‑un alt context metapoetic, este surprins procesul de extracție a sine‑ lui din corpul de literă, producerea unei metamorfoze stânjenitor de neașteptată: „Veți râde, dar doar asta și fac:/ Într‑un prânz dezgolit transcriu/ Lucruri întregi, transcriu umbre de semne,/ Transcriu scri‑ ituri și ce/ vor să însemne, iar astfel/ Simt că mă las de o piele,/ Simt că ies din copac” (Discurs îndrăgostit).
În partea a doua, poemele adoptă o ritmicitate narativă și își comprimă emo‑ ția în nuclee explozive cu impact vizu‑ al. Ființa contemplativă (îmbătată cu apă „millerală”) se maturizează în ciclul Strada Gołebiowska. Textele intră într‑un registru mai sumbru, schițând chipuri omenești, purtătoare de triste destine, ce se oglindesc între ele, evidențiindu‑și trăsăturile de dramă umană, de carica‑ tură sau grotesc. Fiecare nume semnifi‑ că un mod de a fi al unui individ sau al unei individualități ce se dorește văzută (Salutul Ei era poezie, Mieszko), poate că și simțită (Durerea polonezilor). Spre de‑ osebire de alte chipuri omenești, deloc basarabene, însă deloc străine, cu cel din textul Geamănul II personajul lui Victor Fală (privindu‑se în oglindă) nu se poa‑ te identifica: „Chipul care se uită la mine nu‑i chipul meu.// Felul în care mă pri‑ vește mi‑e străin și,/ totodată, mi‑e ex‑ trem de apropiat.[…]// Toate rămân doar un schimb de priviri./ Un contact vizual și tăcut”. Doar în poemul alb și frumos el își recunoaște propria prezență, o dis‑ tinge.
Pe „strada Coca” vom întâlni cu totul alte chipuri: îmbujorate, aprinse, mânate de poftă, de joacă, de nebunie, prefigu‑ rând gamele variate ale tinereții trupești. Doar cine n‑a frecventat acea stradă nu‑și poate imagina (sau aminti?) personajele „smulse din lecturi” (Cioclea – „un cerc de amintiri, scrâșnind,/ înghițind părți‑ le triste din oameni”, Urmuz, Portnoy, Miller, Pessoa, Finkielkraut, Steiner, Roth ș.a.) și pornite pe drumuri vesperale, că‑ rora noaptea le „pătrunde în ochi” în timp ce și ele cu înverșunare se pătrund (…de artă literară!). Poezia implică mira‑ jele vârstei în care dragostea „e o ușă în permanență/ deschisă” (Vârsta lui), iar contururile realității sunt împinse la ex‑ treme – până și felinarele fără pereche sau cele fără lumină „în priviri” pot fi moti‑ vul unei încheieri (ipotetice) a socotelilor cu viața.
ZVÂCnetul poetic al lui Victor Fală transmite intensitatea ritmică a unei lumi vii, față de care nu ne putem permite stări de apatie sau insensibilitate, în mijlocul căreia n‑ar trebui să ne complacem în monotonie, lâncezeală, somnolență. E un ZVÂCnet care ne trezește.
