Rusia va trebui să plătească
Emilian Galaicu-Păun: „Înainte să fiu numit Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, mi-am înnobilat, prin propria-mi trudă, blazonul cu Arme grăitoare”
Dragă Emil, atunci când traduceai, în 2000, Istoria continentului european, de Jean-Michel Gaillard și Anthony
Rowley (Cartier, 2001) – cred că asta a fost prima ta traducere din limba franceză, urmată de O istorie a diavolului, de Robert Muchembled (Cartier, 2002) –, oare sperai să primești Ordinul Artelor și Literelor al Republicii Franceze, cu care ai fost decorat douăzeci și cinci de ani mai târziu (răstimp în care ai mai publicat zeci de titluri din literatura franceză)? Cum a fost drumul către această importantă distincŗie? Lung, iar la un moment dat, chiar îmi părea nesfârșit… Adevărul este că, până la ditamai Istoria continentului european (670 de pagini), nu tradusesem nicio carte, doar vreo 7-8 poeme de Boris Pasternak, pentru o antologie apărută la începutul anilor ’90. Și tot în premieră, lucram la un computer – un Macintosh preistoric, care nu se pornea decât din a doua mișcare –, ceea ce a făcut și mai anevoioasă munca mea. Sigur, știam franceza (altminteri, cum să te apuci de tălmăcit o carte?!), și aproape deloc computerul – drept care, într-un moment de neatenție, mi-am șters cu mâna mea primele vreo 60 de pagini gata traduse. Vai! ce șoc am trăit atunci – nici gând însă să abandonez; din contră, m-am ambiționat să traduc metodic cel puțin 10 pagini de carte pe zi, asta în paralel cu munca la editură și cu propriile proiecte literare. Încercam să construiesc fiecare frază, nu să traduc „în oglindă”, cum aș scrie la un roman (istoric), ceea ce m-a ajutat să fluidizez textul (altminteri, destul de arid). Ei bine, la câteva luni de la apariția cărții, primeam Premiul Uniunii Latine, primul dintr-un șir de premii ale Uniunii Latine, semn că mi-am făcut datoria cu cinste (mi-au scăpat totuși câteva greșeli de traducere, le-aș corecta discret la o eventuală reeditare a Istoriei…). Odată cu O istorie a diavolului, de Robert Muchembled (l-am și cunoscut, admirabil om!), am prins curaj & m-am profesionalizat. Dar abia când am tradus O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, de Michel Pastoureau (Cartier, 2004) – urmată de Albastru. Istoria unei culori (Cartier, 2006), Ursul. Istoria unui rege decăzut(Cartier, 2007), Negru. Istoria unei culori (Cartier, 2012), Regele ucis de-unporc (Cartier, 2022), ca să citez aici doar titlurile acestui mare, dacă nu cumva cel mai mare istoric, nu doar francez, în viață –, am știut că tocmai am dat peste AUTORUL MEU, asta fără a uita o carte foarte specială, Jurnal de doliu, de Roland Barthes (Cartier, 2009). Bref, am tradus Michel Pastoureau cu aceeași râvnă cu care mi-am scris cărțile mele, atent la frazare și la stil, fiind răsplătit pe măsură – nu mă refer la Premiul Uniunii Latine pentru Ursul… –, și anume, cu titlul Arme grăitoare (din armes parlantes, termen heraldic), volum de poeme (Cartier, 2009) & antologie ne varietur (Cartier, 2015), acum și în traducere engleză, Canting Arms (Deep Vellum, Dallas, SUA, 2023). Altfel spus, înainte să fiu numit, prin ordinul semnat de ministra Culturii, Rachida Dati, din 30 aprilie 2025, Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, mi-am înnobilat, prin propria-mi trudă, blazonul cu… Arme grăitoare – și tot în 2025 primeam, pe 15 ianuarie, din mâinile președintei Maia Sandu, Ordinul Republicii. (Vive la République des Lettres!)
Înainte să fii traducător – un mare traducător –, tu ești scriitor. Iar ca scriitor ai citit cu patruzeci de ochi literatura franceză clasică și contemporană. De la care scriitori francezi ai învățat cel mai mult și ce anume?
Am în minte un titlu de carte & mai multe eseuri scrise care s-ar regăsi într-un volum (de peste 200 de pagini) consacrat literelor franceze – așa că n-am să stărui aici și acum; îți spun doar că nu aș fi fost romancierul care sunt fără lecția lui Gustave Flaubert din Madame Bovary, și nici poetul Yin Time-lor fără triada Baudelaire – Rimbaud – Mallarmé (+ Apollinaire, pentru tot ce înseamnă punere în pagină, experiment, avangardă etc.).
În acest număr de revistă, publicăm și un fragment din noul tău roman, în lucru, despre Paul Celan; or, cu cincisprezece ani mai devreme, scriitorul Nicolae Leahu agățase o oglindă între două fugi: Fuga Macabră de Paul Celan și Fuga basarabeană, scrisă de tine. De ce un roman despre Paul Celan, azi? Ce ne spune Paul Celan din romanul tău despre figura tragică a poetului damnat și genial?
Numele cu care poetul originar din Cernăuți își face intrarea în romanul meu este: Personne Nage (= Personaj, dar și, ad litteram, Cineva înoată). Puțină istorie: în ianuarie 2012, scriam prima frază („Marea era schimbătoare, încât a fost nevoie de câteva râuri bune de navigat pentru a o lega de țărm, odată cu apele teritoriale, dar și așa este trasă când la un mal, când la altul.”) dintr-un posibil roman nu atât despre, cât cu Paul Celan; proza n-a „curs” mai departe de primul alineat, în schimb din albia ei a ieșit poemul Apa.3D. Am revenit la roman după apariția volumelor-gemene A(II)Rh+eu / Apa.3D (2019), definindu-i structura (în trei cărți, ca brațele Dunării în aval + canalul Dunărea – Marea Neagră), optând pentru un titlu român-francez („la două capete”, nu-l dezvălui aici), după care am intrat tare în scris și de-atunci țin ritmul, au fur et à mésure, reușind să închei Cartea Întâi și ajungând pe la jumătatea Cărții a Doua. Altfel spus, sunt nu atât la Ecuatorul romanului, cât la Tropicul Cancerului, și aș avea mare nevoie de încă trei-patru ani trudnici & rodnici ca să-l duc la bun sfârșit (la modul ideal, romanul ar urma să apară în noiembrie 2030 – către cea de-a 110-a aniversare a lui Paul Celan). Din primele fraze se vede limpede că nu este un roman biografic, și nici istoric – chit că și viața poetului Paul Celan și epoca interbelică, apoi postbelică, ajungându-se la colapsul URSS și ce-a urmat după (bref, un secol de istorie: 1918- 2019), sunt bine prezente în pânza epică –, ci un text de scriitură (nu și… textualist), fiecare din cele trei părți având propria stilistică, astfel încât de la un moment încolo Limba însăși – nu germană, nu română, nu franceză și nici rusă (scrisul meu e polifonic, în cazul de față mai mult ca niciodată!) – ajunge personaj de roman. Or, Paul Celan a „dinamitat” limba (germană), cum o făcuse înaintea lui, cu limba rusă, Velimir Hlebnikov – și tocmai acesta e firul roșu al narațiunii: lupta poetului cu limba ucigașilor mamei sale, tot un fel de luptă a lui Iacob cu Îngerul, cu consecințe greu de subestimat pentru lirica europeană & universală. (Același Paul Celan a semnat prima traducere într-o limbă europeană a poeziei lui Osip Mandelștam, Gedichte, 1959, un alt mare reformator al limbajului poetic, căruia îi va dedica volumul Die Niemandsrose (Roza Nimănui), în 1963). De ce anume Paul Celan (& Osip Mandelștam, în Cartea a Doua), aș dori ca romanul propriu-zis să constituie un răspuns pe măsură – cert e că, oricât am încercat să mă eschivez de la scrierea acestei cărți (dificile spre imposibile, abandonând proiectul în câteva rânduri), textul a revenit în forță, așa că am ajuns să mă simt chemat a-l duce la bun sfârșit, este crucea mea de autor.
La o întâlnire cu publicul din Chișinău, scriitorul ucrainean Andrei Kurkov mărturisea că după 24 februarie 2022 nu a mai putut să scrie romane și literatură de ficțiune din cauza războiului. Tu tocmai lucrezi la un roman. Pe tine războiul nu te-a încurcat la scris?
Herman Hesse și-a scris & publicat capodopera, Jocul cu mărgele de sticlă, în plin război (1943) – Al Doilea Mondial –, roman care a tras greu în decizia Academiei Suedeze de a-i acorda, în 1946, Premiul Nobel: „pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală și putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice și înalte calități ale stilului”. Pe cât de barbare vremurile – războiul mondial, Holocaustul, apoi căderea Cortinei de Fier, sovietizarea Europei de Est etc. –, pe atât de „înalte calitățile stilului”. Poate că unul din posibilele răspunsuri la proliferarea Răului este chiar cultivarea Frumosului (sigur, atunci când nu trebuie să pui mâna pe armă, ca să-ți aperi viața propriu-zisă), componentă esențială a Binelui, și încă în formele cele mai elevate?! Cred în puterea cuvântului (potrivit, până la tare!), pentru că-i știu vulnerabilitatea & riscul (asumat) de a ți se întoarce – a-l mânui, cu stil & panaș, mi se pare la fel de fundamental pentru bunăstarea unei ființe/națiuni/ lumi ca și a folosi, în cunoștință de cauză, ustensilele (iar când nu le ai, să le născocești chiar tu – ca Brâncuși, cel ce-și fabrica el însuși instrumentele de care avea trebuință) & ierburile (de leac, dar și de făcut vrăji – se poate fără asta?!) sau curenții de aer (proaspăt, de dorit, pentru respirație, dar și ascendenți, pentru zbor). Ai observat că orice tiranie începe prin a îngrădi libertatea cuvântului? Așadar, când tunurile (dronele, rachetele ș.a.) bat, slujitorii muzelor n-au voie să tacă – e ca și cum te-ai lăsa luat prizonier. Prin urmare, scriu cu îndârjire – tocmai în ideea că, prin literatură, se poate construi o lume mai frumoasă & ceva mai bună – la un roman care, prin chiar cele două personaje centrale (Paul Celan, în Cartea Întâi, și Osip Mandelștam, în Cartea a Doua), denunță cele două ideologii ucigașe ale secolului XX: comunismul și fascismul. Acest roman este, dacă tot l-am pomenit pe Hesse (care semna și Emil Sinclair), „Castalia” mea, în care aș vrea să-i invit pe oameni să se mute, pe durata lecturii (și nu numai, cei care vor îndrăgi cartea) – vorba lui Heidegger: „În chip poetic locuiește omul pe acest pământ”.
Un alt scriitor ucrainean, romancierul și rockerul Serhii Jadan a publicat două cărți de proză despre război – un roman și o culegere de povestiri, ambele apărute în traducere românească la Editura Cartier. Și una, și alta au o mare valoare estetică. Cum l-ai descoperit pe Serhii Jadan?
Știam de Serhii Jadan mult înainte de a-l citi, mi-a plăcut de la primele pagini și – sigur – am vibrat profund la lectura romanului său Internat, pe care l-am și prezentat la Radio Europa Liberă. Mi se pare un mare curaj intelectual și civic să scrii în limba ucraineană, practic reinventând-o ca limbă literară, după ce mai multe generații au dat-o pe rusă, și încă despre clivajele societății postsovietice după colapsul URSS, fără menajamente, cu o forță peste cea a armelor de foc. Nu este singurul, spre fericire – în ultimul deceniu și ceva s-a ridicat o pleiadă de scriitori care publică în ucraineană, iar cărțile lor despre ororile comise de soldații ruși în acest război de cotropire, pornit de psihopatul din Kremlin, vor zgudui lumea. Altminteri, seria Serhii Jadan din Biblioteca deschisă a editurii Cartier continuă – așa că-i musai să-l descopere cât mai multă lume…
Rămânând la tema războiului, aș vrea să te rog să ne spui cum îl vezi tu. L-ai condamnat? Îl condamni? Te-ai gândit să scrii vreo carte despre război?
Încă din dimineața zilei de 24 februarie 2022, războiul de agresiune pornit de Rusia lui Putler împotriva Ucrainei – din care deja anexase Crimeea, în 2014 – mi-a părut o barbarie la fel de monstruoasă ca atacul Germaniei fasciste asupra Poloniei, în 1939. Nimeni n-are dreptul să dispună de altcineva – nici părinții de copii, nici statul de cetățeni; cu atât mai puțin o națiune străină de un popor liber, oricâtă înrudire ar exista între acestea. Că tot veni vorba, îngăduie-mi-se să citez din Speranță abandonată, de Nadejda Mandelștam: „Ucraina căuta să se desprindă de limba rusă cu forțe îndoite, căci, fiind înrudită, era înțeleasă de toți, ca și ucraineana. (…) Pentru mine a fost întotdeauna o enigmă de ce acest popor (ucrainean – nota mea, Em. G.-P.) voluntar, energic, de multe ori sângeros, iubitor de libertate, muzical, original și unit nu și-a creat un stat al lui, în vreme ce bunul popor rus, răspândit pe spații uriașe, în felul lui antisocial (sic!), a elaborat forme de stat incredibile și eficiente, care în esență au rămas aceleași – de la Rusia Moscovită până în zilele noastre. (Esența constă în ruptura completă dintre cârmuitori și popor, când unii fac ce le trece prin cap, iar ceilalți îndură și cârtesc ușor.)” Mă opresc aici, dar merită atenție întregul pasaj de la paginile 506-507. Am scris atunci și la „Timpul”, și pe blogul meu de la REL, condamnând în termeni hotărâți războiul de agresiune – după patru ani, sunt convins că, odată pus capăt masacrului, criminalii de război vor trebui să răspundă pentru crimele împotriva umanității, iar Rusia va trebui să plătească daune de război Ucrainei (victorioase, sper din tot sufletul). Nu am pana lui Hemingway să scriu despre război – există însă numeroase alte modalități de a mă face auzit, a mă solidariza cu eroicul popor ucrainean. Dar despre asta – cu cărțile pe masă, când va fi să fie.
Revenind la munca ta de traducător din literatura franceză, aș vrea să te întreb cum îți alegi cărțile pentru tradus.
Și dacă nu eu le aleg, ci cărțile mă aleg pe mine?! Știu că sună patetic, dar am avut acest sentiment odată cu primele titluri din seria Michel Pastoureau, pentru mine un autor de-a dreptul providențial. (Apropo, știi ce-am făcut imediat după ceremonia de înmânare a Ordinului din 25 noiembrie? M-am uitat pe Wikipedia dacă și Michel Pastoureau îl are – DA, din 2009, în grad de Commandeur! În aceeași paranteză amintesc că, în decembrie 2020, primeam Crucea „Meritul Heraldic” cu nr. 22; ei bine, Crucea „Meritul Heraldic” nr. 1 mergea la Pastoureau!) Să nu fi avut și proiectele mele literare, cred că traduceam încă pe atât din acest uriaș istoric francez, cel mai mare specialist în heraldică, bestiar, culori etc. Dacă ar fi să generalizez, aș zice că am tradus cărțile pe care mi-ar fi plăcut să le citesc & să le recomand și altora, iar în câteva cazuri – să le și scriu.
Ai tradus foarte mult din literatura franceză. Când vei fi și tu tradus în limba franceză?
E o poveste mai veche, care începe frumos – cu antologia lui Sorin Alexandrescu, Une Anthologie de la poésie moldave (L’Esprit des Péninsules, 1996), în care sunt prezent cu mai multe poeme traduse de Odile Serre; continuă sporadic cu versuri traduse de Jan Mysjkin, apoi Linda Maria Baros, apărute prin tot felul de reviste franceze sau belgiene, dar și antologii tematice (ultima de care am știință – Poèmes pour fêter l’indépendance: Anthologie de poésie moldave (L’Arbre à paroles, 2023)). Dar întrebarea ta se referă, bănuiesc, la romanul Țesut viu. 10 x 10, între timp tradus în germană de Georg Aescht, după ce, în 2020, apărea în versiunea englezească datorată lui Alistair Ian Blyth. (Urmează versiunea maghiară, semnată de Lorand Petho.) Ei bine, primul care se apucase de Țesut viu a fost regretatul Philippe Loubière – mare figură! Or, editorii cărora le-a prezentat proiectul & un fragment gata tradus au găsit cartea mult prea intelectuală; în schimb, i s-a propus să traducă – pentru Salon de Livre în care România era țara-invitată – niște autori contemporani mai ușor de tălmăcit, și atunci Philippe m-a provocat să rescriu eu însumi romanul în franceză, iar el să-l stilizeze. Nici vorbă de așa ceva – ar fi ieșit, din mâinile mele, o cu totul altă carte. Acum câțiva ani, se apucase Laure Hinckel de Țesut viu, a și tradus un capitol – și iarăși editorii au zis că-i prea sofisticat & livresc. În prezent, din pasa unui alt traducător, care nu doar că le-a trimis editorilor o mostră de text în franceză, dar le-a pus pe masă versiunea engleză, iar de curând și germană, romanul este în lectură la trei edituri pariziene – m-aș bucura să fie acceptat, după toate eforturile (de agent literar!) ale traducătorului. Sigur că, dintre toate limbile, cel mai mult mi-aș fi dorit să-mi văd Țesut-ul viu în franceză – sună frumos: Tissu à vie. 10 x 10 –, dar nu-i un capăt de țară dacă așa și nu apuc să-mi văd visul cu ochii. La urma urmei, romanul la care tocmai scriu conține suficiente fraze redactate în limba lui Voltaire, iar unul din cele două titluri – spuneam mai sus, e un roman la două capete! – este în franceză. Și tot aici amintesc că antologia mea din Cartier de colecție (2020) se intitulează chiar așa – sanG d’encre; într-un cuvânt: sânGerneală.
