(fragment de roman)
Știut lucru, „Infernul sunt ceilalți”; ce te faci însă când aceștia sunt adolescenți la primul (lor) Infern, nerăbdători să-l încerce pe pielea semenilor – nici măcar animați de cele mai nobile intenții, „căci – de la Sf. Pavel citire – nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc”. Acum e acum, trebuie să-și fi spus cu toții, pentru a se pune în ecuație noul raport de forțe, între autoritatea oficială și авторитет-ul clasei, pe terenul de joacă al sufletului unui coleg care nu aderă la nicio tabără, să fie mulțumit dacă reușește să scape nevătămat. „Tu înțelegi că din cauza ta toată lumea a fost lăsată după lecții?!” îl luă la rost șefa clasei, aceeași care, cu doar câteva săptămâni în urmă, trebuia să-i convingă pe cei mai reticenți să rămână la repetiții după ore, în vederea concursului de cântec patriotic. Iar ca să ajungă neîntârziat mesajul, o scatoalcă zdravănă – pusă fiind în joc autoritatea авторитет-ului – făcu tot atunci să-i sune băiatului apa-n cap. „O mamă de bătaie dă naștere unei bătăi soră cu moartea”, e tot ce poate spune – nu atât în apărarea lui – căci este conștient că, de-acum înainte, orice va spune poate și va fi folosit împotriva sa –, cât pentru a nu tăcea din gură, nimeni însă nu-i dispus să-l asculte și, cu atât mai puțin, să-l audă. „Și tot tu ești autorul moral al scrisului de pe tablă”, nu se lasă șefa clasei, viitoarea secretară a organizației comsomoliste a școlii, pe-un ton mai puțin convingător de data asta, după care îl ia din scurt: „De la cine ai auzit bancul? Ce-ar zice ai tăi dacă ar afla?” Răspunsul ar fi dezamăgit-o, căci bancul i-a venit „pe linie de partid” de la părintele său, instructor la Comitetul Central; atât că acesta își poate permite să spună bancuri, de care primul s-ar lepăda public odată prins asupra faptului. După care vine lovitura de grație: „Recunoaște că nu tu ai scris scenariul ăla nenorocit sau, cel puțin, nu de unul singur! Precis te-a ajutat cineva…” Nimeni, niciodată, nu l-a jignit pe față într-un asemenea hal, așa că palma – a cui o fi fost?! – care-l croiește peste ceafă nu-l face decât să se clatine pe picioare, nu și în credința-i nestrămutată în dreptatea sa – sigur, i se mai întâmpla să copieze la lucrările de control la matematică, fizică sau chimie, materii făcute anume să-l aducă la disperare, atunci când se găsea cineva să-i împrumute caietul lui; la rându-i, le scria compuneri pasabile câtorva colegi, de la care chiar că nu aveai ce să ceri, dar de-aici și până la a-i pune la îndoială paternitatea scenariului e cale lungă. Departe de a-l face mai simpatic în ochii tuturor, meritul de a nu-l fi turnat pe adevăratul făptaș, odată strâns cu ușa și la lecția de rusă, și la ora clasei, le garanta că și această adunare neformală avea să rămână un secret al lor, unul în plus. Atât că, deocamdată, nu prea aveau ce ascunde, că de dat pe față – iarăși, ce?! – el, unul, nu-i dispus s-o facă! Abia dacă marcaseră Kilometrul Zero, prin însăși prezența lor in corpore aici și acum, cât despre point of no return deocamdată nimeni nu bănuiește care ar putea fi acela, linia roșie n-a fost trecută și nici legea nescrisă – «До первой крови!» – călcată. „Și ce-i cu frizura asta à la…” – șefa clasei nu rostește numele lui Maiakovski, care i-ar fi făcut plăcere, ci își caută în continuare cuvintele – „… de cântăreț al primelor cincinale?!” se hotărăște ea în sfârșit, toată lumea izbucnește în râs, mai puțin авторитет-ul clasei; vocea lui guturală este cea care se aude răspicat: „Să-l tundem! La frizerie cu el…” În aceeași clipă șefa clasei simte că tocmai a pierdut partida – de bună seamă, de ce i-a trebuit să se lege de frizura lui?! –, iar dacă nu reușește chiar acum să-i oprească, se cheamă că ea va fi autoarea morală a faptei. Și tot atunci băieții fac zid în jurul lui, să nu le scape, gata să-l umfle pe sus până la frizerie – nu aia de la colț, prea aproape de școală, ci una peste câteva străzi, pe Gogol, la doi pași de catedra militară a Universității „Lenin”, unde nu riscă să fie recunoscuți. Șefa clasei se mai gândește puțin dacă, mergând cu ei, i-ar putea convinge în ultima clipă să renunțe, și astfel să salveze ce-ar mai fi de salvat, dar pe loc dă înapoi – de-ar ieși ea basma curată din toată daravela asta! Alte fete însă se arată entuziaste să ia parte la Operația „[Porecla Gestuală] – ras în cap!”, două-trei dintre ele ies deja cu băieții din clasele mari – iar colega lui de bancă, de-o tulburătoare frumusețe, tocmai înnebunise un student de la anul patru aflat la practica pedagogică în școala lor; niciuna n-are nimic împotriva lui –, prezența lor garantând o desfășurare pașnică a ostilităților. Și cu asta, procesiunea se urnește din loc – un pachet de înaintare, purtându-l ca pe-un balon de rugby în terenul advers, spre a marca primul eseu al zilei –, băieții și fetele laolaltă, ce altă dovadă de colegialitate & spirit de echipă să-ți mai dorești?! Nici acesta nu-i încă point of no return – cel mult, o nouă bornă kilometrică; tâmplele tuturor zvâcnesc, inimile bat să le spargă pieptul, păcat că n-au căști în urechi – căști? în URSS-ul anilor ’70?! –, ca să mărșăluiască, toți într-un pas înainte, pe versurile cântecului Les joyeux bouchers, de Boris Vian, dacă tot învață franceza dintr-a-ntâia:
Faut qu’ça saigne!
Faut qu’les gens aient à bouffer,
faut qu’les gros puissent se goinfrer
Faut qu’les petits puissent engraisser,
faut qu’ça saigne!
Faut qu’les mandataires aux Halles
puissent s’en fourrer plein la dalle
Du filet à huit cent balles,
faut qu’ça saigne!
Faut qu’les peaux se fassent tanner,
faut qu’les pieds se fassent paner
Que les têtes aillent mariner,
faut qu’ça saigne!
Faut avaler d’la barbaque pour être
bien gras quand on claque
Et nourrir des vers comaques
Faut qu’ça saigne bien fort!
Ce-i mai rău se întâmplă negreșit, de cele mai multe ori chiar peste așteptări, niciodată nu ești îndeajuns de pregătit să-i faci față viitorului – și nici trecutului, despre care se spune că te-ar pregăti pentru prezent –, mai cu seamă atunci când pui osul la făptuirea acestuia împins din spate sau tras de mânecă. „Nu eu merg, ăștia mă duc!” ar putea striga în gura mare – de ce totuși nu le opune nicio rezistență, sau se simte atât de liber să iasă oricând din joc, încât li se supune fără să cârtească, din curiozitate de a afla până unde se va ajunge. Pe drum, câțiva s-au și făcut nevăzuți, așa că-n fața frizeriei ajung cei mai porniți, nouă băieți și trei fete – nu se pune la număr, chit că fără el niciunul nu s-ar afla aici. Încă acum câteva ore se credea unul dintre ei, cel puțin el, unul, făcuse eforturi susținute în acest sens, iată-l dintr-odată înstrăinat și fizic – vorba personajului din Plimbarea lui Robert Walser: „Nu mai eram eu, eram altcineva, și numai datorită acestui lucru m-am simțit cu adevărat eu însumi” –, și simbolic – în țara lor, doar recruții și pușcăriașii se tund zero; și dacă totul nu-i decât un joc, și tocmai el nu s-a prins că și la ora clasei, și la discuția de după, iar acum și mersul la frizerie sunt tot atâtea puneri în scenă ale unei misterii buf în care i-a revenit rolul principal? A-i pune capăt, într-un mod atât de banal, prin tunderea eroului la zero, constituie o gravă eroare de compoziție, simțul lui artistic, atât cât este, e chemat s-o îndepărteze, drept care face o piruetă neașteptată chiar în ușa frizeriei și o ia la sănătoasa, pe strada Gogol în sus. Șansa-i de partea lui, abia dacă trece strada Pirogov, că s-a și schimbat culoarea semaforului. Dacă ajunge până la stația de troleibuz, s-ar putea să scape – dar își dorește oare cu adevărat să înceteze urmărirea?! Nici colegii lui, câți vor fi rămas în cursă, nu-s dispuși să renunțe cu una, cu două; deîndată ce trec strada, se împart în două grupuri, cei mai rezistenți se țin pe urmele sale, restul o iau pe scurtătură, prin curtea interioară a Universității, spre aceeași stație de troleibuz. Puținii adulți, ușor de reperat pe foaia în pătrățele a părții superioare a orașului, arătând ca niște majuscule într-un alineat pe-un sfert de pagină, își văd de treburile lor, și chiar dacă vreunul le aruncă o privire, e numai pentru a constata că „La vârsta lor, eu…” – viețuiesc încă în deceniul în care li se tot spune cât de fericit vor trăi în viitorul apropiat copiii lor; peste câteva decenii, fiilor & fiicelor acestora li se vor unge ochii cu cât de bine au trăit părinții lor atunci, în acei «сытые семидесятые» de pomină. Deșartă speranță, două picioare de adolescent care nu face sport decât la ora de educație fizică nu au cum să-l facă scăpat de tinerii furioși nechezând de nerăbdare să pună mâna pe el – degeaba fugi, iepuraș! nu ai scăpare într-o lume a lui homo hominis lupus.
Abia dacă ajunge la Turnul de Apă de la colț, pic de sudoare, că l-au și înșfăcat, iar acum îl poartă pe sus, ca pe-un trofeu de vânătoare, spre stația de troleibuz de la intrarea în parc, unde li se alătură ceilalți. Faut qu’ça saigne! se citește în ochii lor, iar cineva simte pentru prima oară că sentimentul demnității personale „este atunci când o să fii bătut, și tu ești gata să primești asta” – atât că, pe moment, Mihail Șișkin mai are de trăit mult și bine până să formuleze ideea în Larma s-a stins…; și nici nu ar putea-o exprima, chiar dacă o trăiește pe viu, unul Dumnezeu știe cum i-a venit atunci: „O mamă de bătaie dă naștere unei bătăi soră cu moartea”. Nu frica de durerea fizică – probabil, fiindcă n-a fost bătut niciodată până la sânge –, cât jena unei umilințe publice i se pare de nesuferit, și aceeași jenă îi pecetluiește gura – nu-i el omul să strige-n gura mare: „Săriți! Ajutor!”; c-o străină gură se roagă de cei care stăpânesc „limba forței nerușinate și a umilirii, ca formulă a lipsei de respect față de personalitate”: „Numai nu de față cu toată lumea!” Se cheamă că tocmai s-a prins în horă, dacă nu ne bunăvoie, cel puțin fără mare împotrivire, iată-i coborând pe treptele de granit roșu ale scării monumentale care duce spre Lacul Comsomolist, ceata însă va lua-o îndată pe dreapta, pe o alee lăturalnică virând spre un crâng de pini ferit de ochii lumii. Merg la pas, trăgându-și sufletul după tentativa de evadare ratată, fetele mai animate ca niciodată, de parcă perspectiva unei răfuieli colective le pune sângele-n mișcare – una dintre ele va ajunge să facă un copil cu un pușcăriaș recidivist în viitorul deceniu, fără să se fi măritat vreodată –, încă puțin și „Ora patru a sosit, Omu’ Negru a venit!”, în mai multe exemplare cum ar veni, nouă băieți și trei fete, ajută-l, Doamne, pe copil. Nici n-au ajuns bine, că-l și încercuiesc ca și cum ar reface à rebours jocul, doar că acum totul se știe din timp, și ora, și cine a fost prins, și ce-i vor face, astfel că frica de necunoscut ia loc unei neliniști de altă natură, greu de definit, dat fiind cocktailul exploziv de hormoni și dorință în stare pură. Aproape că-și dispută dreptul la prima lovitură, Le Grand Blond este însă mai agil sau poate că supărarea lui mocnită se cere la modul imperativ exprimată: „Ce te-ai legat de mama?! Poți să-ți închipui că a ta nu te bate…” și poc! în plină figură, mai să-l dea jos de pe picioare. Sare și авторитет-ul cu pumnii strânși și, abia după, cu gura: „Ce-i cu numele acesta de…?!”, sudalma ce urmează – rusească, cum altfel?! cu care Nichita Hrușciov îi gratulase pe participanșii la așa-zisa «Бульдозерная Выстовка» –, cea mai jignitoare în toată Ursa Mare, le face pe fete să-și dea ochii peste cap, vai! ce nerușinare, dar nu-i un secret pentru nimeni că ele înde ele vorbesc la fel de slobod, destul să intri în toaleta lor de la oricare din cele cinci etaje ale școlii ca să citești aceleași obscenități, cu sau fără desene înso-țitoare. Într-un mod cu totul neașteptat, îi trage un ghiont le chouchou de la classe – pe care tăcerea lui l-a acoperit, la lecția de rusă –, nici ceilalți nu se mai abțin, dă care și cum poate, într-o veselie. Și tot mai este până la point of no return, de ce să se grăbească acum – și unde?! Ca să-și facă simțită prezența, fetele încep să se agite, vocile lor alto acoperă icniturile băiatului, nici măcar nu i-au dat răgazul să răspundă, pe cine însă interesează cuvântul lui, încă puțin și ele vor intra în rolul lor tradițional de „mame ale răniților”, fluturându-și fiecare batista, întocmai ca la încheierea turnirurilor cavalerești. Dar nici după ce-i dă borșul pe nas – și fata cea mai miloasă îi întinde batista ei –, nici odată făcut knockout c-o directă sub lingurică, nici pălmuit să-și revină în simțiri, nici forțat să se scoale din nou, cu lovituri de picioare-n burtă, ca să le dea satisfacție și celor care n-au apucat să dea în el, nici zgâlțâit de-i clănțănesc dinții din gură, nici tras de părul scăpat de tunsoare, nici tras de haine, nici tras în părți, nici croit în numele Tatălui, nici trimis iarăși la pământ c-un croșeu exersat în sala de sport, nici făcând să-i sune apa-n cap, nici călcat în picioare, nici îndesat cu fața-n țărână: «Жри землю!» – aici fetele atacă, pe mai multe voci, partitura bocitoarelor –, bătaia nu încetează, doar se suspendă până la noi ordine. Ca și cum n-ar fi de față, se vorbește despre – la persoana a treia, tustrele fetele – Moire sau Parce? întrebarea moarte n-are – îi fac vânt cu batistele, să-și vină-n simțiri, ar trebui spălat, e de părere Le Grand Blod, arătând din cap spre toaleta publică aflată la vreo sută de metri depărtare – duhoarea de urină și clor o face ușor de localizat și cu ochii închiși –, băieții l-au și umflat pe sus, fetele vin, și ele, din urmă, și bine fac, căci la „Bărbați” robinetul este defect, trebuie să-l spele la „Femei” – noroc că nu-i nimeni înăuntru la ora asta –, iată-le, s-au și pus pe treabă, dându-i cu apă pe față și scuturând-i hainele, încă puțin și vor șterge toate urmele, când deodată vocea авторитет-ului îi bagă-n sperieți – și abia acesta-i point of no return, având și un corespondent în Codul Penal –, o clipă nici nu le vine să-și creadă urechilor: «Давайте отпидарасим его!» Așadar, după ce că și-au dat în petic din te miri ce, făcându-i un adevărat proces de conștiință în clasă, apoi fugărindu-l pe străzi ca să-l tundă zero – ca să nu mai vorbim de mardeala din parc, încheiată cu… mordre la poussière –, tot ce le lipsește acum este un viol colectiv! Gluma – că doar n-o fi vorbit serios, dar cu авторитет-ul nu se știe niciodată! – are efectul unei căldări cu apă rece aruncate-n față, câte una la fiecare, băieți și fete deopotrivă, care se întreabă ce caută aici la ora asta și cum ar face să scape basma curată, că veronică n-au chip.
