Literatura este o artă a rănilor și a vulnerabilităților
Péter Demény: „Nu credeam că peste decenii se va ajunge la frica asta de războiul care este lângă noi”
Domnule Péter Demény, pentru prima dată ați vizitat Chișinăul la Zilele Literaturii Române. Acum sunteți pentru a doua oară la Chișinău și ne bucurăm extrem de mult de prezența dumneavoastră. Cum simțiți de data aceasta atmosfera Chișinăului?
Mulțumesc, Natalia! Nu știu cum e cu tutuirea la „Timpul”, dar ar fi excelent să ne spunem pe nume.
Bine.
Eu am trăit destul de enclavistic, e poate prea mult spus, dar eu sunt maghiar din România. Zona noastră, ca să zic așa, este Ardealul. În Transilvania mă descurc, sau m-am descurcat, înainte de a mă muta la București, dar în celelalte părți ale țării, regiuni simpatice ale României, cum e Chișinăul, Moldova, n-am fost niciodată. Pentru un maghiar din România, marea a fost prima și ultima stație în care s-a mișcat din Ardeal. Și Bucureștiul, pentru vize, pentru lucruri oficiale. Am spus povestea asta lungă pentru că nu m-am descurcat nici în Moldova, nici în Muntenia. Am fost prima dată la Iași acum doi ani. Trăiesc de doi ani în București. În acești doi ani am început să cartografiez zonele din afara Transilvaniei. Am fost la Pitești, am fost la Piatra-Neamț. Lucruri necunoscute pentru mine până atunci. Mă simt cumva atras de Chișinău, de oamenii de aici. E o dilemă pentru mine, pentru că eu am evadat pur și simplu din minoritatea mea, pentru că m-am simțit prea urmărit, prea strâmtorat în ea. Și, iată, totuși, mă atrage cumva o comunitate de același fel. Deci, cunosc foarte bine teama asta pentru pierderea identității. Prin cultură poți să-ți păstrezi identitatea cel mai bine. Cunosc oameni fantastici la Chișinău: familia Erizanu, Dumitru Crudu, Emilian Galaicu-Păun, frații Vakulovski, Moni Stănilă… Mă simt bine aici. Te duci prima dată și a doua oară și cumva ești curios dacă îți va plăcea în continuare. Și îmi place. Încă îmi place. Îmi place foarte mult. De altfel, prietena mea, Ema Cojocaru, este mare exploratoare de orașe. Ea se duce la muzee, la Cimitirul Evreiesc… Marea ei tristețe a fost că data trecută era închis cimitirul, pentru că ne-am dus acolo într-o zi de sâmbătă. Eu nu sunt acest om. Eu sunt omul căruia îi place să stea la un șpriț, la o cafea cu alți oameni. Prin oameni cunosc regiunile, orașele, țările.
E forfotă mare la FILIT. Multe întâlniri, ateliere, discuții. Când și unde „vă prindem” pe dumneavoastră?
Am spus că ne spunem „tu” (râde).
Vă respect prea mult ca să‑mi permit asta.
Astăzi, la ora 13:30, am o întâlnire la Universitatea de Stat din Moldova. Avem o temă cu Adrian Botez, redactorul Editurii Polirom și redactorul seriei Biografii romanțate și cu Emil. Vom vorbi despre „Cum să scriem despre literatură”. Aici mai mult o să fiu în calitate de redator-șef „Matca” și de scriitor de cronici. Seara va fi „Noaptea albă a poeziei” și acolo voi fi poet.
Cărțile dumneavoastră au apărut la Curtea Veche Publishing, Cartea Românească, Editura Charmides… Acum țin în mâini volumul de poezie Scrisoare din savană, apărut la Editura Cartier, una dintre cele mai prestigioase edituri din Republica Moldova. Cum ați ajuns la o colaborare cu domnul Erizanu?
Schimbarea mea de viață a adus o lărgire sau o redirecționare geografică și una culturală. Atunci când m-am mutat la București, în 2022, am devenit redactor-șef „Matca”, până atunci am fost redactor la diferite edituri și reviste maghiare din România. Într-adevăr, au apărut volumele despre care ziceți la Cartea Românească, la Charmides, la Curtea Veche și îmi vor mai apărea, sper, dar atunci am legat o prietenie – sper că nu e excesiv ce zic – cu domnul Erizanu. Cartierul cred că a ajuns una dintre cele mai bune edituri românești. Aici publică foarte mulți scriitori cu notorietate și cu prestigiu. Cumva s-a ivit ocazia ca versurile mele să fie acceptate de Editura Cartier, care face și coperți foarte frumoase și asta îmi place la ei. La Editura Charmides am publicat un dialog cu Doru Pop despre problemele maghiaro-române. Ghidul ipocriților, care a apărut la Cartea Românească, a fost o serie de portrete despre diferiții ipocriți. Splendidul mistreț a apărut prima dată la Editura Curtea Veche, ca să fie urmat de romanul Vârtej în reluare, tot la Curtea Veche. A fost o traducere a unor cărți pe care le-am scris în maghiară, traducere făcută de minunatul Kocsis Francisko.
Identificăm în Scrisoare din savană un eu neiubit. Acesta se întreabă: „Oare cum e să fii fiul unei mame iubitoare?” Și tema paternă este zguduitoare. Citez: „Te iubesc și te urăsc, tată!” Aș vrea să vă întreb: un poet, un scriitor nu riscă să rănească utilizând biograficul?
Riscăm, dar literatura pentru mine, cel puțin, e și o artă a rănilor, a vulnerabilităților. Nu mă pot imagina scriind poezii cumsecade, care nu rănesc pe nimeni. Sau nu la asta mă gândesc, pentru că atunci când scriu poezii de dragoste normal că nu rănesc ființa pe care o iubesc. Dar nu mă pregătesc pentru asta. Nu vreau să scriu poezii încheiate la toți nasturii. Vreau să scriu ce este în mine. Eu am încercat foarte mult să-mi înțeleg părinții. Să mă înțeleagă ei pe mine, nici până azi n-am reușit. Am încercat și prin seninătate, și prin calm, și prin urlete, și prin forme de viață, niciodată n-am izbutit. Ceea ce e acum este un fel de armistițiu. Ei deja sunt foarte în vârstă, vor să plece împăcați. Eu nu mai vreau nimic, pentru că oricum n-am nicio șansă, și, atunci, mă comport cum e frumos să ne comportăm. Dar în mine este o durere teribilă și nu e nicio hiperbolă aici. Probabil că nu voi mai scrie niște lucruri. Un al doilea vârtej, de exemplu, pentru că lipsește spontaneitatea pe care am avut-o atunci. În 2006 am scris romanul respectiv. Dar o formă de durere se perpetuează încă. Am o fată de 25 de ani și îmi dau foarte bine seama că nu e ușor să fii părinte. Dar mereu am păstrat totuși o portiță în care mi-am cerut scuze pentru niște păcate pe care le-am considerat că sunt ale mele. Părinții mei nu au făcut asta niciodată. Deci, e generație care nu greșește sau nu vorbește despre asta. De la roman am sperat că o să cauzeze sau o să ducă la un proces de conștiință sufletul părinților mei. Mereu am auzit niște fraze ca „Totuși, ai avut ce mânca, nu te-a plouat deasupra capului, te-am îmbrăcat”…
Deci, chestii de supravețuire, da?
Exact. Editura Curtea Veche este gazda, spun așa, în ghilimele, a unui psiholog, Gábor Máté. Am fost la o conferință a lui și a spus: „Uitați ce e cu relația părinți-copii. Eu îmi iubesc copiii. M-aș fi aruncat în foc după ei, dar ei n-au avut nevoie să mă arunc în foc pentru ei. Au avut nevoie să fiu acolo când simt o durere, să fiu un tată care e prezent. Dar eu am fost un workaholic, n-am putut fi prezent exact atunci când ei au avut cea mai mare nevoie de mine. Degeaba mă mai arunc în foc”. Părinții mei câteodată zic sau au zis că s-ar arunca în foc sau nu știu ce ar face, dar niciodată nu mi-au înțeles nevoile cotidiene. Nu te arunca în foc, dar când am nevoie, mângâie-mă. Aș fi foarte fericit și fără foc.
Dar, până la urmă, ați găsit această iubire de care ați avut nevoie? Ați găsit‑o în alți oameni?
Am găsit iubirea asta, sau, mă rog multă iubire, dar încă e un efort pentru mine să înțeleg că iubirea e iubire de la oricine ar veni. Cred că e greu pentru o personalitate cum este a mea să înțeleagă că iubirea de mamă n-a existat în forma de care avusesem eu nevoie, dar totuși iubirea există, o primesc de la altcineva, dar tot iubire se cheamă și tot mă ajută.
Sunteți un scriitor care trăiește din literatură?
Da, nu neapărat din asta, dar și din asta. Predau la Facultatea de Litere din București. Totuși, tot ce fac se învârte în jurul literaturii, al editurilor, exact din ce spunea tata că n-o să trăiesc niciodată.
Vreau să discutăm și despre revista „Matca literară”, unde sunteți redactor‑șef. Printre scriitorii care publică aici se regăsesc și scriitori din Republica Moldova?
Absolut nimeni nu e exclus. E vorba doar de talent. Nu e vorba despre origine. Pe de altă parte, mulți scriitori români din Moldova au publicat în numărul anterior, pentru că atunci Republica Moldova a fost invitată de onoare la Bookfest București. Și atunci m-am gândit că ar fi frumos să facem o anchetă despre Moldova, despre cultura de aici, chiar și pe doamna președintă Maia Sandu voiam să o publicăm, dar nu s-a reușit. I-am întrebat pe Gheorghe Elizanu, frații Vakulovski, Emilian Galaicu-Păun, Liliana Corobca, Tatiana Țîbuleac. Atunci, la Zilele Limbii Române, am făcut cunoștință cu Emilian, de exemplu, și el mi-a trimis un fragment din romanul la care lucrează, care a apărut în numărul acesta. Și pe Dumitru Crudu l-am publicat și sunt în relații foarte bune cu el. Sper că și el ar spune asta. Mereu suntem sau sper că suntem și vom fi deschiși.
Ați publicat mai multe cărți în limba maghiară. Le‑ați lansat și în Ungaria? Mă întrebam cum v‑ați simțit dumneavoastră în acel cerc. Ce feedback ați simțit din partea lor?
În fiecare cultură sunt mai multe cercuri, fenomene, curente. E un curent mai deschis, care chiar e curios de ce se întâmplă peste hotare. Exact cum noi încercăm să îi publicăm pe oamenii talentați din Republica Moldova, exact așa se întâmplă și la Budapesta sau la Pécs. Și eu sunt băgat acolo până peste cap. În studenție am participat de multe ori la niște tabere de creație pe care le-au organizat ei. Știu limba maghiară, asta e de la sine înțeles. Dar câteodată s-au mai mirat și cei de acolo, e o percepție că dacă trăiești în România, atunci poate nu știi ce înseamnă anumite cuvinte. Deci e un fel de situație limită, ca să zic așa. Ești oaspetele în casa ta sau nu știu… Sunt un actor și în cultura maghiară, și în cultura română.
De când a început războiul în Ucraina, noi, cei din Republica Moldova, trăim mereu cu un soi de frică. Cum se simte războiul peste Prut?
Mă bucur foarte mult că mi-ați pus această întrebare. Sunt absolut revoltat de războiul cotropitor, sau nu știu cum să-l numesc. Sunt revoltat de situația scriitorilor moldoveni, despre care am citit recent, care au fost exilați la frontieră. Mi se pare înfiorător. În decembrie 1989 a fost revoluția la noi, în România, și a venit o perioadă care a început cumva nesigur și întunecat, dar după aceea totuși a mers spre libertate. Și nu credeam că peste decenii se va ajunge la frica asta de războiul care este lângă noi, mai mult lângă dumneavoastră decât lângă noi, dar totuși și lângă noi. Mi-e foarte greu să înțeleg că un imperiu trebuie să se extindă. Nu înțeleg orbirea oamenilor și asta se consideră din partea unora normal. Am și eu confrați, cum să-i numesc, conaționali și maghiari, și români, care sunt pro-cuceritor, pro-Putin, în loc să fie anti-Putin. Pur și simplu nu înțeleg. Adică a fost încă în viața mea, nu în viața bunicilor mei. URSS-ul a însemnat ce a însemnat și am fost mândri că Ungaria a realizat revoluția din 1956. Unde sunt acei oameni cu creierul sau cu înțelegerea istoriei și a lumii, dacă pur și simplu se pot convinge că dacă cineva este puternic atunci poate face orice? Am și dat share la scrisoarea zguduitoare a lui Dumitru Crudu. Am numai empatie și nu neapărat frică încă, dar totuși simt ceva apropiat de frică.
Domnule Péter Demény, am ajuns la finele acestui dialog. Vă mulțumesc pentru sinceritate și pentru deschidere. Mult succes la evenimentele din cadrul FILIT‑ului și în toate activitățile dumneavoastră!
Îți mulțumesc și eu, Natalia! Mi-a făcut plăcere!
