„Nu-mi place războiul. Nu suport să fie omorâți oamenii. Ce este de neînțeles aici?”
Ivan Sveatcenko: „Le-am spus tuturor cunoscuților, colegilor, prietenilor și rudelor mele cine este Vladimir Putin încă în noiembrie 1999”
Când și în ce circumstanțe ai aflat că a început războiul?
Eram treaz în noaptea de 23 spre 24 februarie. Cu câteva săptămâni înainte am mai avut nopți albe, în care am urmărit camerele web din Kiev. Totul e calm. Străzi goale, semafoare care clipesc, niciun om, în aer plutește o anxietate, dar nu bubuie, nu se aud explozii. Calm. Iar pe 24, liniștea s-a spulberat. Și, cum a început, știrile au apărut imediat. Ei bine, și somnul mi-a trecut pe loc. Mulți locuitori ai Chișinăului – cei de la Ciocana sau cei din blocurile mai înalte – au auzit bubuiturile. Eu, la Botanica mea, nu am auzit bubuituri. Dar bubuiturile erau pe Internet, de la oameni și de la groaza în care s-a scufundat lumea, cel puțin regiunea noastră, care s-a schimbat complet. La un singur click. Peste noapte.
Mi-am dat seama foarte bine că nu mai există cale de întoarcere, că este ireversibil. Și după ce a făcut acest pas, rahatul numit Vladimir Putin a rămas pentru totdeauna în istorie ca omul care a început războiul. Noi nu am mai avut un astfel de război. Și asta e rău, ca să o spunem pe șleau. Și nu doar din cauza sutelor de mii de oameni care au murit. Este rău pentru generațiile următoare. Nu ne afectează doar pe noi. Îi afectează pe copii, nepoți și strănepoți.
Exemplul Moldovei. Am avut conflictul transnistrean în ’92. Șase luni de lupte și nimeni nu știe numărul exact, dar am avut în jur de o mie de morți. Acum conflictul este înghețat. Locuitorii Transnistriei pot circula pe malul drept destul de liniștiți. Și noi putem, dacă nu suntem deputați în Parlament, să trecem granița administrativă de pe Nistru, pașnic, liniștit. Nimeni nu urăște pe nimeni, nimeni nu trage în nimeni. Cu toate acestea, memoria e vie! O mică fisură, o mică ruptură în această crustă, și ar putea începe din nou. Și sunt deja 30 de ani. Și sunt o mie de victime. Și vorbim de șase luni. Acum, sunt aproape trei ani, sute de mii de morți, 15 milioane de refugiați. Asta e… pentru generații!
Ziceai că monitorizai camerele web ale Kievului. Înțelegeai deja că Rusia ar putea declanșa un război?
Nu, nu. A fost ultimul an în care am urmărit Revelionul moscovit. La ora unsprezece seara. Apoi cel moldovenesc, la ora douăsprezece. La 23:00 eram la mama. Și am pariat cu tatăl meu vitreg pe 100 de euro – încă nu i-am dat înapoi, va trebui să-i dau –, am pariat că nu va fi război. După cum spune Ekaterina Mihailovna Șulman (politolog și publicist rus – n.red.), „nebunii din oraș au câștigat pariul”. Pentru că TOȚI oamenii mai mult sau mai puțin sănătoși, serioși, cunoscători de politică și analiză politică au demonstrat logic că este imposibil, că nu e profitabil, că ar fi un coșmar și că „nu este un idiot”. Sunt unul dintre acei oameni care au crezut că nu este idiot. S-a dovedit totuși că tatăl meu vitreg a avut dreptate.
Tatăl tău vitreg spunea că va exista un conflict armat?
Că va fi război.
Și de ce? Pe ce s‑a bazat? Adică, în opinia lui, de ce ar trebuit acest război cu Ucraina, pentru care valori, care idei?
Citez: pentru „ca să le arătăm noi”.
Dar ce le‑au arătat?
Dar cine suntem noi? Și cui? Eu nu știu. Nu știu. Nu am mai comunicat de foarte mult timp, un an și jumătate.
Și cine a întrerupt această relație?
Eu.
Adică, ar fi făcut‑o, având în vedere că ai opinii antirusești atât de radicale…
Nu. Nu am deloc opinii antirusești.
Anti‑Putin, să spunem. Anti‑război…
Din punctul meu de vedere, obișnuite, umane. Nu-mi place războiul. Nu îmi place să fie uciși oameni. Nu vreau să fie omorâți oameni. E ceva de neînțeles, ce este neobișnuit în acest fapt?
Deci, ar fi putut întrerupe relația cu tine din cauza că aveți opinii diferite?
Nu. Nici el nu are de gând să omoare pe nimeni. Dar „o să le arătăm noi”. Și eu rămân stupefiat. Așa mi se întâmplă în astfel de cazuri. Înțeleg foarte bine politică. Atunci când oamenii nu mă cred, o percep ca pe o insultă la adresa mea. În timp ce unii lucrau în fabrici, uzine sau făceau bișniță, eu studiam procesele politice. În timp ce ei se ocupau de comerț, afaceri, producție, eu scriam articole pe teme politice. În timp ce unii reparau automobile sau mașini de spălat, eu lucram în jurnalism politic. Și așa cum este, statutul meu profesional nu are nevoie de confirmare. Așa că nu văd sensul să mint pe cineva.
Cum s‑a schimbat viața ta după 24 februarie 2022?
Pe la șase dimineața i-am trimis prietenei mele un mesaj, că a început nenorocirea. Ea încă dormea. Era în Veneția. Și avea cazarea plătită pentru următoarea lună și jumătate. O săptămână mai târziu, a ajuns la Chișinău. Fără să i se fi returnat banii. Pentru că nu putea suporta să fie în Italia, unde turiștii se plimbau și totul era atât de calm, iar aici domina frica, aici eram eu, aici era războiul de la graniță. La 70 de kilometri distanță, este un război. Odessa este deja bombardată.
Verișoara mea a locuit în Odessa mulți, mulți ani. Timp de 30 de ani, probabil. Dintr-un motiv anume, pe 26 februarie s-a pomenit la Chișinău. Soț, doi copii, soacră în vârstă și o pisicuță. Și nu prea înțeleg: ce face la Chișinău? Ea nu defilează prin apartamentul său la opt dimineața cu marșuri naziste, ea nu-și tunde mustața îngrijit seara, ea nu-și aruncă mâna din inimă spre soare. Ce caută ea aici, în Chișinău? De ce și-au abandonat casa, schimbându-și complet viața?
S-au stabilit deja cumva aici. Soțul ei lucrează. Ea organizează evenimente. Copiii studiază. Dar au o viață diferită. Nu aveau absolut niciun plan să vină la Chișinău. De ce naiba ar decide brusc să-și schimbe locul de trai? Și astfel de exemple…
Faptul că nu ai crezut că războiul ar putea începe înseamnă că aveai unele iluzii despre Vladimir Putin?
Nu. Nu, nu am avut. Nu am avut. Cine este Vladimir Putin le-am spus tuturor cunoscuților, colegilor, prietenilor și rudelor mele încă în noiembrie 1999. Ivan Sveatcenko, un jurnalist modest din Chișinău, dintr-o provincie îndepărtată, care nu fusese niciodată în Rusia la acea vreme, a petrecut trei luni analizând politicile lui Putin, care a devenit președinte interimar al Federației Ruse pe 31 decembrie. Iar înainte de asta a fost numit al CINCILEA prim-ministru în doi ani. Boris Elțîn căuta un succesor. Știi, eram într-o singurătate atât de sălbatică! Toată lumea arăta cu degetul spre mine. Ești nebun?
El este atât de tânăr, nu bea, atât de bun, energic, cinstit, un reprezentant al serviciilor speciale. Iar eu îi priveam și nu puteam înțelege: voi v-ați smintit cu toții? Nici nu-l cunoașteți! Vreți să votați, să susțineți un om, să urcați pe acel teribil tron rusesc pe cineva pe care nu l-ați văzut și numele căruia nici măcar nu l-ați auzit acum trei luni? Urmăream comportamentul său în fața jurnaliștilor, iar în septembrie m-a fulgerat un gând, pe care un an mai târziu l-am citit în cartea Elenei Tregubova, Poveștile unui digger de la Kremlin. Gândul era următorul: un mic război victorios. Așa a spus Alexei Volin, un cunoscut om de PR, care acum lucrează în administrația prezidențială a Federației Ruse. Exact asta este expresia. M-am gândit, ei bine, ce război? Cu Cecenia de doi ani e pace. Moldova este liniștită. Au decis să atace țările baltice? Ce război? Și apoi au început să explodeze case. Două case în Moscova și o casă în Volgodonsk. Și începe a doua campanie cecenă.
Și apoi: „O să-i înecăm în toaletă”. Mi-am dat seama imediat că asta nu e replica lui. A fost scrisă de echipa lui de PR. Iar el, ca un actor prost la acea vreme, nu o poate rosti cum trebuie. Se bâlbâie. O spune printre dinți. Total neconvingător. Absolut. Dar i-a convins pe toți. Iar eu mă uit și mă gândesc: ce-i cu ei? Și-au ieșit din minți? Gleb Olegovici Pavlovski (politolog și tehnolog politic rus – n.red.) a fost cel care a scris pe o bucată de hârtie: „Așa trebuie”. Pentru a avea priză la populație. Eu văd asta, eu citesc. Dar alții nu o citesc.
Au existat alternative atunci?
40 de milioane de oameni. Și chiar nicio alternativă?
Deci, ai crezut întotdeauna că Putin era capabil de o asemenea crimă?
Da. Că este capabil am citit în altă carte. Era un raționament, fără date, fără nume, fără denumiri geografice. Vladimir Evtușenkov. Acesta este unul dintre cei mai mari oameni de afaceri ruși, care a prognozat, la începutul anilor 2000, că țara va ajunge inevitabil la o catastrofă. Este un om inteligent, nu avea rost să semene panică. Am tot încercat să descifrez, gândindu-mă ce fel de catastrofă prezice el. Război? Dar cu cine? El nu va ataca NATO. Deci, ce, să cucerească Moldova? Nu cred. Atunci Ucraina. Pentru că nu mai e nimeni altcineva. În Kazahstan este China. Ce altceva mai rămâne? Cu Belarus e dragoste. Uniune statală, fără graniță. Asta a fost în 2004-2005. Și m-am gândit că are în vedere războiul cu Ucraina, deși era absolut imposibil de crezut.
Mai mult ca atât, atunci când „omuleții verzi și politicoși” au intrat în Crimeea în ’14, desigur, mi-am dat seama că aceasta e Rusia, dar era imposibil să îmi imaginez că scenariul se va dezvolta pe un astfel de vector, deoarece sfidează orice logică. Există Memorandumul de la Budapesta din 1994. Rusia, Ucraina, Marea Britanie și Statele Unite. Patru președinți au semnat un tratat prin care Ucraina transmite arsenalul său nuclear Rusiei și obține inviolabilitatea deplină a frontierelor, respect și recunoaștere teritorială. Iar în cazul oricărei agresiuni, vor obține ajutor din partea tuturor!
Iar memorandumul nu putea fi încălcat, pentru că Ucraina avea al treilea cel mai mare arsenal nuclear din lume. Rusia, Statele Unite și a treia țară este Ucraina, nu China. China este pe locul patru. Și totul a fost predat Rusiei. Lumea aplaudă: clubul nuclear nu s-a majorat. Totul este în regulă. Și este scris negru pe alb: respectăm, observăm, suntem prieteni, ne iubim până la moarte, pentru totdeauna. Cum poți să încalci? Iar tovarășul Putin a spus: „Nu avem nevoie de absolut nimic”. Și apoi, bang, și asta e tot.
Să trecem de la politica mare la viața ta. Ai avut o valiză de salvare după ce a început războiul?
Nu. Și nici acum nu am.
Ai avut sentimentul că la un moment dat va trebui să pleci de aici?
Da. Încă îl mai am.
Și unde te‑ai duce?
Nu știu.
Ai avut cetățenie rusă?
Încă o mai am. Nu e atât de ușor să renunți la ea.
Și când ai obținut‑o?
Să facem un calcul. Pașaportul a expirat în 2014. Minus cinci ani. Deci, am primit cetățenia în 2009.
Deci, ai primit pașaportul în perioada lui Putin din istoria contemporană rusă?
Da. Dmitri Medvedev a semnat decretul de acordare a acestuia. Nu Putin. Am primit cetățenia de la Medvedev.
Atunci, de ce ai primit această cetățenie?
Au existat trei motive. Primul a fost metafizic. Dorința de a adera cu actele în regulă la acest imens spațiu cultural, politic, istoric. La rădăcini. La patrie. Al doilea motiv este geografic. În acel moment, cetățenii moldoveni nu aveau acces fără viză în Israel, de exemplu, în timp ce rușii aveau. Și o cetățenie în plus, un pașaport în plus mi-a extins serios geografia călătoriilor.
Este acesta, să zic așa, un motiv foarte practic?
Absolut practic. Iar al treilea motiv este profesional. Am vrut să spun că Vladimir Putin este un rahat nu ca „moldovean nenorocit”, ci ca cetățean al unei țări mari. Ca rus. Cu drepturi depline. Ăsta de aici e președintele nostru și eu am o părere diferită despre el.
Deci, acesta e adevărul? Ești absolut sincer?
Absolut sincer. De ce să mint? Așa e. Mi-am obținut cetățenia la ambasadă. Este un proces teribil de complicat, chiar dacă a fost în perioada „frumosului” termen inventat în timpul lui Medvedev. Pe procedură simplificată. Și ca toate cele făcute de ei, la fel, și această pseudo-simplificare accelerată a funcționat de-a-ndoaselea, cu ochiul stâng: hârțogărie, poza trebuie să fie într-un oval, ovalul trebuie să fie blurat …
Acest fapt ți‑a dat posibilitatea să mergi la urne.
Da, de două ori.
Pentru cine ai votat?
Niciodată pentru Putin. O dată pentru Prohorov. A fost în ’12 sau ’11, ceva de genul ăsta. O dată, probabil, pentru partidul „Iabloko”, la alegerile pentru Dumă.
În 2014 ți‑a expirat pașaportul și nu l‑ai reînnoit?
Nu. Am conștiința curată. Nu am mai pus piciorul în Ambasada Rusiei de la anexarea Crimeei.
Din câte am înțeles, vestea morții lui Navalnîi a fost un șoc pentru tine, pentru că ți‑ai ars pașaportul rusesc în fața ambasadei. Ai mers acolo știind că vei face asta?
Da. A fost spontan, ca să nu spun altfel. Astfel de acte de autodafe cu documente sunt foarte neobișnuite pentru mine. Este de prost-gust, în general, de prost-gust. Am vrut să scuip în fața acestui stat. Nu sunt un votant al lui Navalnîi. Iar Navalnîi nu este politicianul meu. Dar când alternativa este Putin sau Navalnîi, desigur că răspunsul este evident. Și l-au ucis.
Am vrut să fac ceva memorabil pentru piatra pe care Boris Elțîn a pus-o la baza ambasadei ruse împreună cu Petru Lucinschi. Și mi-am ars pașaportul expirat. Erau jurnaliști acolo. S-au năpustit pentru un interviu. O imagine colorată. Le-am spus că pașaportul meu era expirat. Și apoi au început dezvăluirile. „Pașaportul lui este expirat!” Da, e expirat. Și altul nu există. Nu am luat.
Mă gândeam de mult timp să renunț la cetățenia rusă. Înainte trebuia să obții un certificat privind lipsa datoriilor la stat – fisc și așa mai departe – doar aflându-te pe teritoriul Federației Ruse. Trebuia să merg în Rusia ca să obțin certificatul. Restul puteam să fac prin intermediul ambasadei de aici. Dar acum regulile sunt de așa natură, încât chiar pentru a depune dosarul trebuie să fii pe teritoriul Rusiei. Și imaginați-vă, ajung la Șeremetievo cu Facebook-ul meu, un jurnalist vorbitor de limba rusă care își expune opiniile în așa mod despre patria noastră… Pentru asta poți primi douăzeci de ani.
Este, pur și simplu, imposibil din punct de vedere tehnic. Nu-mi propun să merg în Rusia. Tatăl meu e acolo, mama mea vitregă. Nu mă pot duce să-i vizitez. Aveam de gând, plănuiam, dar acum nu pot și nu voi putea niciodată. Și privind spre viitor, îmi dau seama că în orice circumstanțe, chiar și cele mai neplăcute, libertatea mea va fi cea mai prețioasă pentru mine. Să mergi la închisoare pentru 20-30 de ani… Și acolo îți pot atribui orice. Vrei – discreditare. Vrei – spionaj.
Care au fost comentariile pe rețelele de socializare după ce ți‑ai ars pașaportul? Și cum ai reacționat la ele?
Este imposibil ca o acțiune publică să nu devină publică. Aș fi fost fericit să-mi ard pașaportul întorcând spatele camerelor posturilor de televiziune. Nu prea am nevoie de faimă. Din tot felul de motive. De altfel, am fost surprins de concluziile unora dintre comentatorii noștri, jurnaliști, colegi. Că pașaportul meu nu era valabil în acel moment! Că am făcut un aranjament isteț! Am dat foc unui document expirat.
A fost foarte jignitor să aud asta de la un coleg respectabil. De altfel, îi transmit regulat urări de ziua lui de naștere. Cândva, fiind la Publika TV, nu credea deloc că se va alege ceva de mine. Ulterior, mi-a devenit un mare fan. Ce jurnalist! Uite pe cine am crescut noi! Wow!!! El este unul dintre nașii carierei mele profesionale. Și îi mulțumesc pentru asta. Și iată că îl sun anul acesta să-i spun „La mulți ani”. Iar el îmi spune râzând: „Hei, ți-am văzut campania. Interesantă… Dar pașaportul tău era expirat!” M-am gândit că la anul, probabil, nu-i voi mai ura nimic de ziua lui.
Nu e genul meu. Și foarte rar merg la ambasade să depun flori. Dar am suferit. Rareori plâng, dar am avut lacrimi. Navalnîi nu este al meu. Dar când a apărut știrea, părea ultimul lucru care putea fi făcut acestei Rusii. Ultima persoană care putea cumva să unească, să organizeze ceva. Și s-a sfârșit. Principalul rival politic e mort.
Ai început emisiunea pe YouTube în 2022. Ai avut o mulțime de interviuri legate de război. Atât cu jurnaliști, cât și cu analiști politici, inclusiv ruși și ucraineni. De ce ai schimbat acum direcția?
Este imposibil să vorbești despre asta timp de doi ani și jumătate. Din mai multe motive. Pentru că totul a fost deja spus și pentru că YouTube-ul în limba rusă o face în fiecare zi, la scară industrială. Iar produsele mele totuși sunt unice, rare. Noi suntem foarte puțini. Hodorkovski sponsorizează presa liberală pe o scară de cinci interviuri pe post de presă. Alții au zece. Este imposibil să concurezi când același lucru a fost discutat de 300 de mii de ori. Chiar și eu am încetat să mă mai uit la majoritatea acestor programe oferite zilnic.
Am început să mă concentrez mai mult pe chestiunile locale, pe problemele moldovenilor, mai ales că e anul alegerilor prezidențiale și al referendumului. Anul viitor sunt alegerile parlamentare. Sunt multe de discutat. Iar aceste evenimente sunt esențiale pentru țara mea natală. Niciodată în istoria noastră de independență nu am stat pe un asemenea prag. Da – da, nu – nu.
Ce impresii ți‑au lăsat aceste interviuri? Te‑a surprins ceva? Sau ți‑a trezit alte emoții?
Ce a fost surprinzător? Probabil, dacă îi luăm în general pe cei care au părăsit Rusia înainte de război și în timpul războiului și pe cei care pleacă acum, atunci e prostia lor. Prostia globală a segmentului liberal rus din sfera politică. Mă uit la ei și mă gândesc: Doamne, despre ce vorbiți? Nu puteți face așa ceva. Există un geniu: Vladimir Borisovici Pastuhov. Este dragostea mea. Iată, la el găsești o veritabilă filozofie politică, cele mai profunde concepte. El a generat adevăratele concepte. Iar toți ceilalți sunt obscurități și grozăvii.
Ei se luptă între ei de ani și decenii și nu pot elabora niciun concept mai mult sau mai puțin funcțional. Ce ar trebui să facem? Cum să organizăm țara? Nimeni, nimeni, nimeni. De la Iașin, care a fost eliberat, Dumnezeu să-l binecuvânteze. Prima sa frază după ce a fost eliberat: „Am aterizat la Ankara și imediat am vrut să cumpăr un bilet înapoi spre Rusia”. Și spune asta în Germania, căreia ar trebui să-i fie recunoscător. Pentru că, cel mai probabil, ar fi petrecut următorii zece ani în închisoare. Și primul său instinct este să cumpere un bilet de întoarcere? Și ăsta e unul dintre cei mai buni. Cum rămâne cu Kasparov? Hodorkovski? E pur și simplu în afara admisibilului. Și acestea sunt vedetele. Aceștia sunt liderii. Nu există alții.
De ce crezi că sunt atât de mulți oameni în Moldova care nu susțin Ucraina?
Stupiditate. Cea mai banală prostie omenească. Incapacitatea de a face conexiuni logice între punctul A și punctul B. Este tabla înmulțirii. Iar noi nu știm tabla înmulțirii. Onorații noștri concetățeni. Nu depinde de vârstă. Nu știi tabla înmulțirii la 20 de ani și nici la 80 nu o știi. În plus, spațiul nostru vorbitor de limba română a fost atât de preocupat de ideea construirii unui stat național și a făcut-o cu atâta perseverență în ultimii 30 de ani, încât a dat spațiului rus – a se citi Rusiei – toată populația vorbitoare de limba rusă de aici. Și timp de 30 de ani au primit informații nu de la Chișinău, nu de la „Ziarul de Gardă”, nu de la M1, Guvern, Parlament, Președinție, ci direct de la Kremlin. Pentru că toată presa liberă din Rusia a fost lichidată până în anul 2002. Cum vreți să schimbați situația? Oamenii sunt impregnați de aceasta.
Impregnați, bine. Dar în fața unor crime atât de teribile, precum distrugerile în masă, violuri…
Ei spun că acestea sunt falsuri! Nu sunt crime. Sunt falsuri. Conștiința nu se poate împăca cu acest lucru. Și oamenii au conștiință. Fiecare. Ei nu pot fi de acord cu acest adevăr. Pentru că în tot sufletul tău, în toate capilarele tale, ești îmbibat de Rusia, de dorul de Uniunea Sovietică, de dorința de a te sprijini de un umăr puternic, „marea noastră putere” și așa mai departe. Puterea a ucis. Există logică. Există și fapte. Bucea a fost sub ocupație timp de 30 de zile. Este documentat. Pe 30 martie, trupele rusești au părăsit-o. Pe 1 aprilie, trupele ucrainene au intrat în oraș și au descoperit tot ce era acolo. Este imposibil să omori 400 de oameni și să îi îngropi în centrul orașului, este imposibil să omori alți 500 de oameni și să îi îngropi în pădure și să mai împrăștii 500 de oameni în diferite curți. În plus, capturile de pe Google. Faptele pot fi contrapuse. Jurnalismul de investigație este un lucru interesant și verificabil. Și nu poți să crezi nici chiar aceste concluzii perfect logice. Pentru că ești impregnat de altceva. Cum adică, armata rusă a ucis? Armata rusă a violat? Armata rusă a torturat?
Ce se poate face pentru a schimba gândirea acestor oameni? Sau acest lucru nu mai este posibil?
De apelat la conștiință. Prezentați fapte, umpleți spațiul informațional cu sinceritate. Sau, cel puțin, cu logică. Și în câteva decenii vom avea mai mulți oameni sănătoși, capabili să separe minciunile înfruntate de adevăr. Am mari speranțe pentru tinerii de 20-30 de ani. Pentru că folosesc internetul, nu vor să omoare pe nimeni. Au pașapoarte biometrice, pașapoarte românești, beneficiază de libera circulație în lume și este imposibil să îi faci să creadă în „măreția” lumii rusești, a spațiului rusesc și în niște prostii băgate în creiere de zeci de ani. Din toate cutiile, cutiile radio.
Ai întâlnit refugiați ucraineni în procesul de muncă sau în viața de zi cu zi?
Eu nu am mers la graniță pentru a ajuta refugiații. Am transferat bani. În fonduri moldovenești, în fonduri ucrainene. Acum sunt abonat la unul dintre aceste fonduri comune și transfer lunar o mică sumă de bani pentru a ajuta refugiații.
Când urmăream situația de la frontieră în primele două zile, mi s-a făcut părul măciucă. Pentru că totul se răspândește foarte repede, Facebook-ul funcționează bine. Am văzut taximetriști moldoveni care cereau între 100 și 300 de euro de la Palanca până la Chișinău. Și asta m-a șocat nu doar pe mine, ci întreaga țară. A devenit viral pe toate rețelele de socializare, toată lumea era îngrozită. Iar în a treia zi nu mai erau astfel de taximetriști, ci mii de oameni de-ai noștri, oameni buni, care i-au ajutat pe refugiați să se deplaseze. Ucrainenii au lăsat mii de comentarii de mulțumire adresate moldovenilor, texte incredibil de emoționante. Pentru ajutor, pentru altruism, pentru locuință, mâncare, cazare, orice. Și a fost un sentiment încântător de mândrie pentru țară. În treizeci de ani nu am mai simțit niciodată un astfel de sentiment. Am fost grozavi. Cineva a ajutat la frontieră, eu am ajutat cu bani. Nu am mașină, nu am unde să adăpostesc refugiați, am ajutat cu bani, da. Și continui să ajut.
