Arta comprimată în picături
Dragă Ruxandra Cesereanu, la Editura Polirom este pe cale să‑ți apară un nou roman, Regii gunoaielor. Poți să ne spui cum s‑a născut această carte?
Povestea acestui roman e cam așa. L-am început în 2006, l-am abandonat în 2007, fiindcă mi-am dat seama că nu am încă destulă materie epică. Deja se contura, în 2006, mai degrabă un roman satiric, un roman pamfletar cu anumite dimensiuni politice, într-adevăr, dar tenta era ironică, sarcastică. Apoi, l-am reluat în 2021, după ce am fost demisă abuziv de la revista „Steaua” de către președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu. Mi s-a creat, să zicem, o breșă de a putea avea timp pentru a recupera niște manuscrise. Între timp, se derula și un proces cu Uniunea Scriitorilor, pe care l-am câștigat în 2022. Dar, creându-se această buclă în care puteam să-mi văd niște manuscrise, să le revăd, mi-am dat seama că e timpul să nu las romanul ăsta, altfel riscă să rămână abandonat pentru totdeauna. Deja se strânsese materie epică îndeajuns încât să pot să fac o frescă asupra României în postcomunism, cu foarte multe lucruri care se întâmplaseră în țară. Fenomenul Piața Universității 1990 are un rol central pentru mine în roman. De ce? Pentru că acesta e locul unde, să zic așa, mi-am dobândit conștiința morală. În decembrie ’89 eram într-o stare de paralizie și de blocaj din cauza tinerilor pieriți, foarte mulți la număr. Inclusiv acum cred că până la moarte o să-mi rămână pe retină imaginea acelor morți tineri, a celor care au ieșit în stradă și au protestat, riscându-și viața și chiar murind. Pe retina mea vor rămâne cadavrele lor de la morgă, pentru totdeauna. Eram îndoliată, îndurerată în decembrie ’89. Am avut un fel de stare de paralizie din cauza doliului, până când s-a născut Proclamația de la Timișoara, în primăvara lui 1990. Apoi a luat naștere fenomenul Piața Universității 1990, unde eu am participat două zile, m-am aflat la București două zile și am văzut cu ochii mei ce era acolo. Și acolo cred eu că s-a născut conștiința mea morală. Ideea era că trebuia să fac ceva pentru țara asta, că nu pot fi pasivă. Trebuia să devin cumva activă, jurnalistic, scriitoricește. Trebuia să fac ceva, iar lucrul acesta s-a coagulat în toate cărțile pe care le-am publicat ulterior: în teza de doctorat despre literatura și memorialistica închisorilor și lagărelor comuniste, într-o carte despre imaginarul lingvistic violent al românilor, într-o carte de sinteză istoriografică despre toate interpretările asupra evenimentelor din decembrie ’89. Deci, au fost mai multe cărți. Și apoi, în 2006, am început acest roman. L-am abandonat în 2007. În 2021 l-am reluat, fiindcă se acumulase materie epică: fenomenul Piața Universității 1990, toate mineriadele, Roșia Montană, toată piramida corupției din România, evenimentele politice din lume, războaiele, catastrofele umanitare etc. Incendiul de la Colectiv, asasinarea adolescentelor de la Caracal și multe, multe alte evenimente. Nu erau numai lucruri negative, erau și lucruri pozitive, dar erau mai multe lucruri nocive care se petrecuseră în România. Și atunci mi-am dat seama că, dacă nu reiau acum acest roman, el va rămâne cumva într-o stare neterminată. Mă interesa, în 2021, când am reluat romanul, și să închei trilogia literară despre România, pentru că, de fapt, la nivel literar e vorba de o trilogie. E o frescă a perioadei comuniste romanul meu Un singur cer deasupra lor, construit din capitole distincte. Fiecare capitol reprezintă o scenă din comunismul românesc, cu alte și alte personaje, căci personajele nu continuă, nu se reiau. E apoi manifestul poetic, care e un manifest civic, Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, care panoramează toată istoria României din secolul XX și începutul sec. XXI. Și acum, iată, acest roman despre postcomunismul românesc. Și am lucrat foarte in- tens în 2021, 2022, 2023, 2024. Practic, am ajuns să rescriu de vreo zece ori romanul acesta sau să-l completez, să adaug, să îi mai nuanțez niște lucruri. Am strecurat și câteva lucruri bune, pentru că mi s-a părut, de la un punct, că e prea aspru, prea dur, prea grotesc. Risca să fie exagerat, dar așa era România în prima etapă a postcomunismului. O Românie cu evenimente violente, cu fapte agresive. În decembrie 1989 muriseră atâția oameni în țara asta, ieșiți în stradă, de ce să mai moară și în postcomunism? Și totuși, au mai murit și în postcomunism, în iunie 1990, iar de incendiul din clubul Colectiv și cei pieriți și schilodiți acolo ce să mai zic. Din documentarea făcută mai ales de jurnaliștii străini, reiese că în iunie 1990 au murit între 40 și 50 de oameni bătuți, împușcați etc. Așa că mi-am zis că trebuie să închei romanul ăsta. Era un fel de misiune a mea pentru România, trebuia s-o închei cumva. Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, manifestul poetic civic, s-a născut fără să îl fi avut în cap dinainte, pur și simplu s-a născut. În schimb, la acest roman-frescă despre postcomunismul românesc am lucrat foarte, foarte mult; de data asta era vorba de personaje urmărite de la începutul până la sfârșitul romanului meu. Romanul se încheie cu izbucnirea războiului din Ucraina. Nu e un roman doar despre România, este și despre Republica Moldova, și despre Rusia, și despre Ucraina, și despre Statele Unite ale Americii, și despre Comunitatea Europeană. Deci, da, este și un roman politic, chiar dacă nu este doar așa ceva. Există o dimensiune politică sau chiar politologică pe care romanul meu o are. Cine e personajul principal în roman? Sunt mai multe, doar de aceea se numește Regii gunoaielor. Sunt mai mulți regi ai gunoaielor și toți sunt personaje principale. Unii sunt regi ai gunoaielor de facto, adică răspund chiar de colectarea gunoaielor din România, iar alții sunt regi ai gunoaielor simbolic vorbind. Politic vorbind, social vorbind. Prin urmare, sunt foarte mulți regi ai gunoaielor în romanul meu și multe personaje. Există chiar și un personaj poet, un raisonneur al vremurilor mizere din România, în postcomunism. Există și un personaj care, de pildă, vrea să scrie un roman despre Ceaușescu, dar nu despre Ceaușescu cel cunoscut, ci vrea să inventeze un alt Ceaușescu. Sunt foarte multe personaje și, de aceea, la început mi-am făcut o listă, ca să nu le încurc eu însămi numele, cine este fiecare, ce face. Aveam, la începutul romanului, o listă cu vreo 25 de personaje, ca nu cumva să risc să le încurc. După ce am încheiat romanul (de tot, adică l-am rescris de nu știu câte ori), am renunțat la lista personajelor, desigur.
Care sunt relațiile dintre personaje?
Unele personaje sunt participante laolaltă la corupția din România, altele sunt în relații antagonice. Mai există și un alt fir al poveștii în romanul meu. Întrucât am studiat foarte mult fenomenul de manipulare în mass-media, am fost foarte atentă, de pildă, la ce și cum se comentează la televiziunile românești, la un anumit grobianism care există în programele din televiziunile românești. Mă rog, cred că lucrul ăsta se petrece în toate televiziunile lumii, peste tot unde există democrație. La multe posturi de televiziune există și grobianism, vulgaritate, agresivitate etc. Există nu doar televiziuni civilizate și plăcute, ci și televiziuni triviale, jenante, grotești etc. Am fost foarte atentă la elementul ăsta, am și predat la Facultatea de Jurnalism câțiva ani despre așa ceva. Prin urmare, cunosc acest fenoment. Așa încât am introdus în romanul meu și un show de televiziune numit Miss Travesti, cu 12 travestiți care participă la un astfel de concurs: fiecare dintre ei își spune povestea de viață. A fost pentru mine un prilej să discut de fapt despre prejudecățile și tabuurile din România legate de homosexualitate, de travestiți și așa mai departe. Acest spectacol se derulează pe parcursul romanului meu. Fiecare dintre cei 12 travestiți își spune povestea. Cum l-a receptat familia, cum își vede viitorul, dacă vrea o schimbare de sex sau nu, dacă își dorește o familie tradițională sau nu. Acest concurs, Miss Travesti, este un pretext pentru a discuta de fapt despre fenomenul mediatic, care e unul manipulator în general. Nu mă refer neapărat la știrile politice, ci mă refer la altceva, la niște lucruri care țintesc mentalul, ca să zic așa, mentalul poporului, al lumii de rând, nu neapărat al intelectualilor.
Regii gunoaielor au modele?
Regii gunoaielor sunt personaje de ficțiune. M-am inspirat din realitate, am avut de unde alege, din fauna hominidă a României, dar am creat aceste personaje, le-am inventat. Nu știu dacă există în România, de pildă, un rege al gunoiului responsabil strict de deșeurile din hârtie. Sau responsabil doar de reziduurile din sticlă sau de cele din plastic ori metalice. Pe lângă regii gunoaielor, i-am inventat pe cei care mișună în jurul lor, care se ocupă cu colectarea. Există regi ai gunoaielor inclusiv în politică. Există regi ai gunoaielor în televiziune, există regi gunoaielor aproape peste tot în societatea și lumea românească. Întrucât problema societății românești – de fapt, a societății românești și a tuturor țărilor foste satelite ale Moscovei, a tuturor țărilor din estul Europei – este corupția.
Am putea să spunem că există și un război între regii gunoaielor?
Între cei patru regi ai gunoaielor care apar la începutul romanului meu (responsabili de colectarea hârtiei, a sticlei, a deșeurilor menajere, a plasticului și metalului) nu există conflicte. Dar, la final, are loc o predare de ștafetă între principalul rege al gunoaielor și un alt rege al gunoaielor, care e mai tânăr, mai viguros și care va prelua puterea. Deci, e vorba și de o alegorie politică. Firește că nu trebuie neapărat să strecori politicieni ca să fie o alegorie politică. Totuși, în romanul meu apare și o veche reprezentantă a structurii politice din Rusia kaghebistă, deși e în același timp o simpatizantă gorbaciovistă. Apare și un reprezentant al statului american. Bun, toți sunt bătrâni, dar eu le povestesc tinerețea și maturitatea. Apare și un ambasador rus la București, al cărui nume l-am inventat. Nu știu cum îl cheamă pe actualul ambasador rus la București. N-are importanță. L-am inventat eu. E un personaj ficționalizat. În romanul meu apar inclusiv Republica Moldova și Transnistria, pomenite la un moment dat. Se vorbește despre câteva asasinate ale opozanților lui Putin. Sunt menționați, de pildă, Anna Politkovskaia, Alexandr Litvinenko, Boris Nemțov. Navalnîi încă trăiește în cartea mea, fiindcă romanul se încheie în februarie 2022, când are loc invazia rusească la scară largă a Ucrainei. Dar la un moment dat, se vorbește în roman despre încercarea de asasinat asupra lui Navalnîi, prin otrăvire. Există acolo o frază în care profețesc, cum ar veni, asasinarea lui Navalnîi. Cum romanul meu se încheie, temporal vorbind, în februarie 2022, Navalnîi este încă în viață.
La ce personaj ții în mod special?
M-am atașat de un poet mizerabilist care apare în carte și ale cărui versuri îmi aparțin. Le-am scris cândva, într-o ipostază masculină. Respectivele versuri fac parte dintr-o carte pe care o gândisem cu un prieten, un poet mai tânăr decât mine, Marius Conkan, cu care am și publicat o carte împreună, Ținutul Celălalt. La un moment dat, avusesem împreună și un alt proiect, o carte de poezie scrisă în stil mizerabilist, din perspectiva unui poet care se numea Marcel Olar, inventat de noi. Fiecare din noi, Marius și cu mine, am scris câte un poem mai lung sau mai scurt. Până la urmă, am abandonat proiectul acesta, nu l-am publicat niciodată (a rămas în manuscris), dar eu mi-am extras acum o parte din versurile de acolo, pe care le scrisesem, și le-am introdus parțial în romanul Regii gunoaielor. Pe lângă acest poet (Stanciu Gaia se numește), care apare și care va muri, există însă și poeți reali. A fost pentru mine o onoare să îl menționez cu un fragment de poem pe poetul Ion Monoran, cel care a oprit tramvaiele în decembrie ’89 la Timișoara, un poet pe care eu îl admir, care de fapt n-a fost publicat consistent și relevant decât după moarte. Mai există un alt poet care mie îmi place foarte mult și care e menționat în roman. Când vorbesc despre Piața Universității 1990 și Mineriada din iunie 1990, este invocat cel care, consider eu, a reinventat poezia civică. E vorba de Petre Stoica, cel care a scris Piața Tienanmen II. Apar și alte personaje reale. Apare, de pildă, invocat publicistul timișorean George Șerban, unul dintre autorii Proclamației de la Timișoara, document civic esențial, din martie 1990. Apare, de asemenea, invocat Romulus Rusan, arhitect spiritual, alături de Ana Blandiana, al Memorialului de la Sighet. Deci, există în romanul meu și personaje preluate din realitate, care fac parte din latura civică, pozitivă, benefică a României.
Există un alter ego al tău în roman?
Poate. E vorba de un personaj care se va sinucide. Îl cheamă Matei Chihoiu și este un pamfletar teribil de sarcastic, poate chiar exagerat. Există niște intermezzouri în romanul meu, unde personajul acesta comentează despre România și despre politica românească, despre corupția din România și viața gregară de la noi. Aici, în intermezzourile sarcastice ale acestui personaj, am folosit mult din lecturile mele din câțiva pamfletari români redutabili, cu articole extrem de dure. E vorba de Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Luca Pițu, Horia-Roman Patapievici și, mai ales, Tudor Arghezi. Cred că Tudor Arghezi este cel mai mare inventator de diatribe din limba română. M-au influențat realmente acești pamfletari, adică acești scriitori pe latura lor pamfletară. Ei sunt scriitori redutabili, dar eu m-am folosit doar de latura lor pamfletară. Am și câțiva maeștri care m-au însoțit de-a lungul scrierii acestui roman. E vorba de Ion D. Sîrbu. Romanul lui, Adio, Europa!, este o capodoperă pe care ar trebui s-o citească toți intelectualii români. Nu știu cât ar mai fi acest roman de priceput, căci e plin de citate și aluzii livrești, dar e o carte extraordinară de înțelepciune și totodată de lamento pentru România în comunism. E un roman extraordinar de iubire față de Europa și totodată de dezamăgire față de Europa. Nu degeaba se numește Adio, Europa! Apoi, au mai fost alți doi maeștri care m-au însoțit, inspirator. E vorba de Philip Roth și de Alfred Jarry, cel din urmă fiind părintele teatrului absurd. Mă refer la piesa lui centrală, Ubu rege. Jarry moșește nașterea teatrului absurd, punând în gura personajului său, Ubu, o parolă șocantă: „căcat” (merdre, în franceză), după cum traduce reputatul Romulus Vulpescu. Aceasta e, la nivel pamfletar, și perspectiva mea asupra României. Grotescă. Dar romanul meu nu este scris din dispreț față de România, ci din iubire pentru România. Însă, așa cum am mai spus-o de atâtea ori, pentru mine, patriotul este chirurgul care încearcă să taie, să elimine tumorile țării sale. Și disecând aceste tumori, încearcă să le vindece, în măsura în care este posibil. Patriotul chirurg încearcă să își vindece țara bolnavă.
(Continuare în numărul următor)
