Pe când actualul FSB se numea KGB
Nicolae Rusu: „Imaginându‑mă în rolul unui agent român infiltrat în structurile KGB‑ului, eclipsat de emoții, i‑am răspuns că sunt de acord”
Sunt deja doi ani de când Rusia a invadat Ucraina. Dumneavoastră condamnați acest război?
O țară care semnează tratate internaționale de neagresiune, dar, cu o imperială impertinență, nu le respectă nu poate fi decât vehement condamnată.
Războiul este ca o hârtie de turnesol. De când rușii au lansat primele bombe și până azi, am văzut cu toții că societatea ucraineană nu era compusă doar din eroi, ci și din agenți ai FSB‑ului. Cei din urmă fie au trecut de partea agresorului încă din prima clipă, fie au continuat să lucreze pentru dușman sub acoperire, până au fost deconspirați. Acest război a demonstrat că marea problemă a Ucrainei au fost trădătorii. Adică agenții FSB‑ului, care au încercat să submineze securitatea Ucrainei din interior. Nu v‑a șocat și pe dumneavoastră numărul lor atât de mare?
Trădătorii, sau, în limbaj popular, cozile de topor sunt marea problemă a oricărei țări. În Ucraina ei sunt mulți, pentru că serviciile secrete ale Rusiei, cu antecedente imperiale, au avut grijă să‑i racoleze încă înainte de prăbușirea regimului sovietic, pe când actualul FSB se numea KGB. Încă înainte de rebeliunea din august 1991 a grupului condus de Ianaev, Iazov și Kriucikov, conducerea Federației Ruse avea mai multe variante de păstrare a imperiului sovietic. În pofida faptului că puciul antigorbaciovist a fost, aparent, un insucces, ideea de refacere a imperiului rămăsese în vigoare. Lucrând în 1992‑1999 la romanul Șobolaniada, preferasem să pun la fiecare capitol câte un moto din presa timpului, text care să aibă tangențe cu subiectul respectiv. Astfel, capitolul 2 din partea a doua (Revelion pe epavă) a romanului are următorul moto (traducerea îmi aparține): „După destrămarea URSS, pe întreg spațiul fostului imperiu sovietic au rămas intacte doar două forțe centripete. Una, din domeniul spiritual, este Biserica Ortodoxă Rusă, iar a doua, din domeniul material, ramura unională a industriei gazelor (Gazprom‑ul), care reușește să restabilească pe spațiul defunctei Uniuni Sovietice dirijarea centralizată a fostei industrii unionale a gazelor”. Citatul este luat din articolul Газпром собирает державу (Gazprom‑ul reface imperiul) publicat în ziarul „Подмосковье” din 26 noiembrie 1999 și demonstrează că încă de pe atunci Federația Rusă își declara deschis intențiile pe care astăzi încearcă să le realizeze cu forța armelor în Ucraina. În cazul în care omenirea progresistă nu se va solidariza în a‑i riposta agresorului, îmi dau perfect seama (și este clar oricui) că următoarea jertfă va fi Republica Moldova. Din fericire, avem doi ani de când am scăpat de Gazprom, dar cum rămâne cu Biserica Ortodoxă Rusă, patriarhul căreia consideră agresiunea Rusiei în Ucraina drept un război sfânt (!?), iar preoții moldoveni de sub oblăduirea mitropolitului Vladimir (supus acestei biserici) îi pomenesc numele și‑i cântă osanale la fiecare slujbă?
Cum credeți, sunt și în Republica Moldova agenți ai FSB‑ului?
Evident, în cel de‑al doilea stat românesc, care a fost aproape o jumătate de secol republică sovietică și socialistă, același KGB a lăsat o amplă rețea de agenți bine instruiți și temeinic șantajabili. Anume cu contribuția lor în Republica Moldova așa și nu a fost adoptată la momentul potrivit, imediat după declararea independenței, legea lustrației.
Dacă tot vorbim despre FSB, nu putem să nu vorbim și despre KGB. E aceeași Marie, doar cu altă pălărie. Una dintre misiunile securiștilor ruși a fost de a persecuta intelectualitatea. Dumneavoastră ați avut de suferit de pe urma lor? V‑au urmărit, hărțuit, intimidat?
Îmi dădeam seama că eram în vizorul securiștilor, dar nu pot să afirm că am fost hărțuit sau intimidat.
Dumneavoastră vi s‑a propus să colaborați cu KGB‑ul? Ați colaborat? Ați intrat vreodată în sediul KGB‑ului?
Da, am trecut printr‑o asemenea experiență. La trei ani de la absolvirea facultății, lucram în calitate de economist la o organizație de construcții din Chișinău, unde mă transferasem în 1971 din contabilitatea Politehnicii. Fusesem repartizat acolo și lucrasem doar jumătate de an, însă plecasem din considerentul de a‑mi soluționa problema spațiului locativ, căci lucrătorii din domeniul construcțiilor, de regulă, obțineau apartamente de stat în cel mult 5‑6 ani. Iar în primăvara anului 1974, o colegă din Secția de proiectare și producție, modestă și cam retrasă de fire, căci prefera mai mult să asculte decât să vorbească, îmi spuse, confidențial, că soțul ei este ofițer la KGB. Ea, cică, îl informase că am facultatea și armata făcute, că mai scriu și proză, iar el ar vrea să discute ceva cu mine. Într‑adevăr, pe atunci publicasem deja în revistele republicane, motiv pentru care mă respecta chiar și șeful organizației de construcții, un tip adus, pare‑mi‑se, de prin Krasnoiarsk și care în relațiile cu subalternii nu prea era mers la biserică. Când m‑am prezentat la sediul respectivei instituții, îmi întocmisem deja un scenariu de comportament ca să fiu, ulterior, lăsat în pace. Dar, de cum am deschis ușa de pe partea laterală a clădirii, dinspre Planetariu (actualmente aici e un lăcaș subordonat bisericii ortodoxe ruse), m‑am pomenit într‑o sală cât un coridor larg. Soțul colegei m‑a informat însă că e vorba de ceva mult prea serios: să abandonez serviciul și să plec să studiez la o școală specială a KGB‑ului din Minsk. Imaginându‑mă în rolul unui agent român infiltrat în structurile KGB‑ului, eclipsat de emoții, i‑am răspuns că sunt de acord. Am fost condus imediat într‑o altă încăpere și așezat la o masă, în fața unui bătrânel uscățiv și cărunt. Acesta era flancat de doi tineri, care, pe tot parcursul interviului, își notau ceva, iar alți doi, și aceștia cu carnete, ședeau pe scaune, lateral, în spatele meu. Timp de mai bine de o oră am fost mitraliat cu o sumedenie de întrebări, care nu aveau nicio legătură una cu alta. Bunăoară, ce fel de ziare citesc, ce‑mi place mai mult – vinurile roșii sau albe, femeile blonde sau brunete, care‑i scriitorul preferat, care‑i capitala Portugaliei, ce aș alege între toamnă și primăvară sau între un film de comedie și un concert de muzică simfonică etc., etc. După această halucinantă testare, mi s‑a spus să vin a doua zi, tot la ei, să trec un examen medical. Odată intrat în horă, m‑am prezentat la medicii la care eram programat pentru toată ziua, însă la jumătatea investigațiilor, după‑amiază, m‑a luat în primire soțul colegei mele de lucru și, pe un ton morocănos, mi‑a strecurat printre dinți să mă cărăbănesc, deoarece mi s‑a depistat la un ochi un început de miopie. Mi‑am făcut cu limba semnul crucii în cerul gurii și am rupt‑o repede din loc, nu înainte ca el să mă avertizeze să‑mi țin limba după dinți, iar după felul cum a trântit ușa în urma mea am priceput că maiorul era gata să‑mi dea și un șut. Mai târziu, soția acestuia mi‑a dat de înțeles că el a avut neplăceri la serviciu, probabil, pe motiv că în baza testului, la care am fost supus, ei detectaseră ce și cum gândesc cu adevărat. De atunci, nimeni și niciodată nu m‑a mai abordat cu oferte de angajare sau de colaborare.
Cunoașteți oameni care au colaborat? Dar oameni care au avut de pătimit?
Am cunoscut persoane și colegi de facultate despre care se vorbea că sunt „în soldă” la KGB, dar nu am cum demonstra veridicitatea acelor afirmații. Firește, eram prudent cu ei, mai ales atunci când mă provocau la discuții confidente. Evident, cei care refuzau să colaboreze cu regimul aveau de pătimit. Un aspect vizibil și de înțeles pentru oricine era faptul că aceștia, în pofida faptului că aveau însușiri manageriale de cea mai înaltă probă, în cariera lor profesională erau ținuți pe linie moartă și nu profitau de anumite beneficii ale statului. Personal, pentru că nu am acceptat să devin membru al partidului comunist, dar și după testul pe care‑l trecusem la „planetariu”, deși eram angajat într‑o organizație de construcții, am obținut locuință (nici măcar una nouă) abia după 12 ani de muncă și fără să mai ajung măcar șef de secție, unde lucrasem acești ani în calitate de economist.
Ucraina n‑a adoptat legea lustrației. Poate, dacă ar fi fost votată înainte de război, ar fi putut fi prevenite multe tragedii. Cum credeti, de ce nu e adoptată legea lustrației în Republica Moldova? Când o să fie votată și promulgată? Dumneavoastră sunteți pentru adoptarea ei?
Dacă în Republica Moldova legea lustrației va fi vreodată aprobată, cred că efectul ei nu va mai fi cel care s‑ar fi produs în primii ani de la destrămarea imperiului sovietic. Deși mulți dintre agenții securiști nu mai fac umbră pământului, măcar pentru a‑i cunoaște, ar fi bine ca legea să fie adoptată. Iar dintre cei care au acceptat racolarea și au semnat angajamente de colaborare cu KGB mai sunt încă destui. O bună parte dintre ei, deși au o vârstă înaintată, cred că mai au diverse pârghii în structurile de stat.
