Am o mare admirație pentru moldoveni
Jiří Pehe: „Am pentru Moldova mesajul următor: să-și păstreze distanța față de Rusia și să se unească cu Occidentul cât mai rapid”
Crezi că în literatură ar trebui să se scrie despre război?
Nu există nicio temă pe care ar trebui s-o evite literatura, deci nici războiul. Granițele literaturii sunt doar limite ale fanteziei umane. Or, din păcate, războiul nu trebuie doar să-l imaginăm, el face parte din viața multor oameni. Este o situație-limită în care oamenii se manifestă existențial, aceasta oferind literaturii posibilități neobișnuite de a aborda tema omului. Tema războiului include întrebarea, mai insistent decât altele, ce suntem noi, oamenii. Războiul are și estetica sa specifică – a se vedea imaginile de război din operele lui Erich Maria Remarque, Günter Grass sau Curzio Malaparte. Sau oferă și umor absurd, ca la Jaroslav Hašek.
Te simți mai mult scriitor, ziarist sau politolog?
Nu-i dau prioritate niciuneia din aceste ipostaze. Fiecare din ele descrie lumea altfel decât celelalte, iar această pendulare de la o ipostază la alta îmi face bine. În sensul general al cuvântului sunt însă scriitor, căci mă exprim prin scris.
Care din romanele tale îți este cel mai apropiat?
Probabil, Trei chipuri ale îngerului. Este parțial biografic, se referă la destinele familiei mele. Iar în ele găsim întregul secol XX. Cochetează și cu mistica, aceasta fiind prezentă aproape în toate romanele mele. Însă cel mai mult m-am distrat la scrierea romanului Ultima evadare a lui Adam Drechsler. Are mai multe niveluri și e puternic autobiografic.
În anul 1981 ai emigrat în SUA. Cum te-ai simțit acolo?
Atunci m-am îndrăgostit de SUA. Reprezentau tot ce-mi lipsea în Cehoslovacia comunistă: libertatea, o anumită sălbăticie și originalitatea. Am fost silit să mă autodepășesc în permanență, să caut noi căi. Însă vorbind de SUA, mă refer mai ales la New York. Am cunoscut și restul Statelor Unite, dar nu m-a atras la fel ca New Yorkul. Chiar de atunci am simțit diferența dintre libertatea de gândire la New York și ceea ce numim azi „state roșii“, unde, din unele puncte de vedere, domină evul mediu mintal.
Majoritatea prozatorilor debutează cu poezia. Care a fost calea ta literară?
Și eu am început cu poezia. Versurile mele se citeau la teatrul Rubín, unde recitatorul Mirek Kovařík avea un spectacol intitulat Penele verzi. Pe unele am reușit să le public în reviste și în suplimente literare. Dar și cu poezia m-am izbit de limitele sistemului de „normalizare“. După ce am emigrat, nu m-am mai întors la poezie. Consideram că problemele fundamentale și dilemele cu care m-am confruntat în exil pot să le abordez mai bine în roman.
Primul meu roman, Pe marginea dispărutului, a avut un destin foarte ciudat – și eu, împreună cu el. Când l-am terminat de scris, la New York, în anul 1984, aveam numai un exemplar dactilografiat, pe care l-am pus deoparte cu gândul că mă întorc la el după căteva luni… Numai că manuscrisul s-a pierdut enigmatic, iar eu am luat-o ca un semn ca să mă dedic integral politologiei, pe care o studiam atunci la Columbia University. Timp de douăzeci de ani n-am mai scris niciun roman. Abia în 2005, după despărțirea de prima mea soție, am descoperit manuscrisul într-una din lăzile aduse din fostul nostru apartament comun, care a călătorit cu noi de la New York, prin München, până la Praga. I l-am dat lui Aleš Lederer, proprietarul Editurii Prostor, să-l citească, iar el s-a decis să-l publice. N-am modificat nimic și a văzut lumina tiparului așa cum îl scrisesem în anii 1982-1984. Descoperirea lui a fost pentru mine un semn că totuși ar trebui să mai scriu romane.
Să revenim la întoarcerea la Praga… Ai fost consilierul președintelui Václav Havel. Încearcă să descrii cele mai interesante momente din acea perioadă.
Întoarcerea la Praga a fost grea. Mi-am dat seama că am devenit un fel de homeless global. După experiențele din exil nu prea aveam ce discuta cu foștii mei prieteni. Milan Kundera a descris exact această senzație în romanul Ignoranța.
Oferta de a lucra pentru Václav Havel a venit exact la timp, deoarece eram gata să mă întorc în Statele Unite. Cum propunerea unei asemenea personalități nu se refuză, am acceptat-o. Au fost doi ani nemaipomeniți, având ocazia să lucrez cu un om de excepție din toate punctele de vedere. Havel avea și un deosebit simț al umorului, lucru important pentru mine. Am călătorit cu el în toată lumea, căci era invitat peste tot, am trăit și câteva crize guvernamentale. Și am rămas consilierul său extern și după plecarea de la Castel, când am acceptat oferta de a conduce filiala pragheză a New York University. În același timp, eram și președintele consiliului administrativ al Forumului 2000, conferință la care Havel invita anual oaspeți din întreaga lume pentru a dezbate probleme arzătoare. Poate că cel mai interesant moment cu Havel a fost vizita de stat în SUA, când președinte era Bill Clinton, și ulterior colaborarea noastră la aderarea Republicii Cehe la NATO. La fel și criza guvernamentală, care a izbucnit după căderea guvernului lui Václav Klaus, pe care o considera un complot al dușmanilor săi și pe care a numit-o „atentatul de la Sarajevo“.
Din anul 1995 ai lucrat la RFE/RL la Praga, după șase ani la München. Ce impresie ți-a făcut Republica Cehă după atâția ani?
Da, mai întâi am lucrat șase ani la München la RFE/RL, unde am trăit și căderea comunismului în Cehoslovacia. Am rămas acolo până în anul 1994, deoarece Institutul de cercetări al RFE/RL, a cărui secție est-europeană o conduceam, producea o mulțime de materiale analitice interesante legate de viața din Europa de Est. Această activitate îmi plăcea nespus de tare și am continuat-o și după mutarea RFE/RL la Praga, în anul 1994.
După cum am mai spus, nu era ușor să trăiești în Republica Cehă după o perioadă așa de lungă. La început aveam prieteni mai ales din rândul expatriaților americani. Însă, treptat, am acceptat, faptul că am lucrat cu Havel m-a ajutat mult. Am început să scriu comentarii în cehă pentru mass-media locală, cu timpul aceasta devenind una din principalele mele activități. Acum mă bucur că am rămas în Republica Cehă. A fost fascinant să urmăresc, să comentez și să influențez viața din anii ’90 și de după aceea.
Cum vezi starea actuală a lumii?
Nu prea optimist. Politica nu știe să facă față noilor provocări, care sunt rodul globalizării și al noii tehnologii, inclusiv al rețelelor sociale. Economia, finanțele, clima, migrația se desfășoară la nivel global, dar politica a stagnat la nivelul național și nu poate face față situației. Apar populiștii, care pretind că toate se soluționează simplu, dar nu rezolvă nimic. Ca urmare a dubiilor oamenilor de rând privind cele întâmplate, lumea occidentală devine neofascistă.
Și, peste toate acestea, vine inteligența artificială, care începe să domine umanitatea. Miliardarii tehnocrați nu au nevoie de democrație, vor autoritate iluminată. Sunt purtătorii de cuvânt ai unui ceva pe care eu îl numesc tehno-fascism. Ca Elon Musk. Václav Havel ne avertiza cândva asupra automișcării tâmpe a civilizației industriale pe care n-o controlează nimeni. A dezvoltat ideea lui Martin Heidegger – că omenirea a pierdut controlul asupra tehno-științei și va deveni sclava ei. Tot mai mult trăim în realitatea virtuală, devastând-o pe cea naturală. Scriu despre acestea în cel mai recent roman al meu, Mesajul ultimului om, în care am lăsat omenirea să dispară, singurul supraviețuitor al acestei lumi postapo- caliptice făcând un gen de inventar a ceea ce a fost de fapt omenirea.
Ce mesaj ai dori să le transmiți cititorilor din Republica Moldova?
În ciuda faptului că evoluția civilizației occidentale nu este satisfăcătoare, este totuși o civilizație de o sută de ori mai bună decât cea rusească. Oamenii încă mai au libertate, pot fi creativi, își pot îmbunătăți viețile prin forțele proprii. De aceea am pentru Moldova mesajul următor – să-și păstreze distanța față de Rusia și să se unească cu Occidentul cât mai rapid, prin intermediul Uniunii Europene și al NATO. După alegerile recente am o mare admirație pentru moldoveni. Chiar dacă în comparație cu Cehia Moldova este o țară săracă, au ales democrația și Vestul. Pe de altă parte, cehii relativ bogați i-au ales pe populiști. Avem ce învăța de la moldoveni!
