(Continuare din numărul precedent)
Cunosc bine vila sa, moștenită de la părinți. După ce opresc în fața casei, parcă nimic n-ar denota că și aici s-a produs Catastrofa. Străzile pe care trec nu sunt blocate de nicio mașină, cartierul maiestuos emană o liniște nobilă.
Dar chiar asta trebuia să mă avertizeze. După ce ies cu greu din ambulanță și șchioapăt până la ușa de la intrare, nimeni nu răspunde la bătăile mele. Soneria nu funcționează.
Mă străduiesc să mă uit prin fereastră în salon, dar nu se vede nicio mișcare. Să deschid ușa din lemn masiv nu am putere, așa că ocolesc cu greutate casa până la terasa din aripa din spate. Mă lupt ceva vreme cu fereastra franțuzească, apoi mă aplec și iau un pietroi ornamental de pe stratul de flori de lângă terasă și-l arunc în geam.
Mă consolez că dacă e Richard în viață, am să fiu în stare să-i explic totul după ce-i descriu prin ce-am trecut în spital. În plus, sentimentul meu de vinovăție e adâncit de o bănuială neplăcută.
Și, din păcate, nu mă înșel. Richard zace fără suflare în dormitor, iar lângă el e o femeie dezbrăcată. N-o cunosc, cu toate că de obicei mă prezenta prietenelor, pe care le cam schimba. Apoi îmi dau seama că de la tentativa mea de sinucidere și căderea în comă ar fi putut trece câteva luni. Pricep că cele două cadavre peste care am dat în casă zac aici de câteva zile. Abia acum observ că au cam intrat în descompunere.
Sunt martorul unui lucru care depășește complet nu numai experiența mea, ci și capacitatea minții mele de a-l prelucra. Mă așez pierdut pe băncuța de pe terasă. Mă gândesc că dacă s-a produs Catastrofa noaptea, lucru aproape sigur, atunci toate casele din împrejurimi, ba poate toate casele din Praga sunt pline de cadavre. Cele pe care le-am văzut pe străzi erau în general ale celor care erau la lucru, și aceia nu erau mulți. Ideea că toate casele locuite din oraș, pe care le cunosc atât de bine, s-au transformat ca printr-o mișcare de baghetă fermecată în morgi uriașe mă paralizează complet.
Îmi amintesc de ultima plimbare pe care-am făcut-o cu Richard. Știind cât de tare mă chinuie despărțirea de Iulia, a vrut să mă distreze un pic și a organizat o excursie în munții Alpi.
Pe drum, Richard încerca să mă amuze. La volan vorbea mult, cel mai mult despre aventurile lui. Însă pe mine a început să mă intereseze discuția abia când a venit vorba de zbor – pasiunea noastră comună, hobby-ul comun.
Dar în stațiunea montană n-a fost în stare să mi se dedice decât două zile. Chiar în a doua seară a observat la restaurant o femeie de vârstă mijlocie, cu aer trist, care stătea singură la o masă. A urmat o altă aventură a lui Richard, care avea să dureze până la sfârșitul sejurului nostru și apoi încă vreo lună după întoarcerea la Praga. Amicul meu nu prea mai avea timp de mine, dar asta nu mă deranja. Oricum, cel mai mult îmi plăcea să schiez singur.
Tot i-am fost recunoscător pentru ideea de a merge împreună la schi. Mi-am redobândit echilibrul pentru ceva vreme, iar în depresiile imposibil de gestionat am început să cad abia după moartea tragică a părinților, câteva luni mai târziu.
Iar acum, la un pas de mine, zace și Richard fără viață. Nu are niciun sens. De ce a trebuit să moară el, și nu eu? Iubea viața cu mult mai mult. Spre deosebire de mine, niciodată nu i-ar fi trecut prin cap să se sinucidă.
Cred c-aș fi stat mult mai mult pe terasă, dar mi-au atras atenția sunete ciudate. Când mă concentrez, îmi dau seama că sunt urletele animalelor sălbatice care provin din grădina zoologică din apropiere. Ar trebui să fac ceva pentru ele, să le dau drumul din cuști, îmi spun, dar n-am forța necesară.
Mă uit prin jur cu senzația de mare oboseală și deodată observ că lângă garaj e jeepul lui Richard. Poate că l-aș conduce mai ușor decât salvarea… dar am dreptul?
Înainte de Catastrofă făceam parte dintr-o lume în care aproape totul îi aparținea cuiva. Lucrurile, mărfurile, casele, ba chiar și bucăți din natură, cum sunt câmpurile sau pădurile. Proprietarii erau indivizi, instituții și state. Unele lucruri erau consumate de proprietari după ce și le cumpărau sau le primeau în dar, altele aveau o valoare mai durabilă. În vârful piramidei se aflau proprietățile imobiliare, care se moșteneau.
Să iei sau doar să împrumuți fără permisiune orice lucru care nu era „al tău“ putea fi considerat o crimă. Puteai fi dus și interogat la poliție sau chiar la închisoare. Dacă intrai neîndreptățit pe terenul sau în casa cuiva, în unele țări puteai fi chiar împușcat de proprietar.
Eram atât de legat, desprins de lumea în care oamenii posedau lucruri, încât mult după ce posesia își pierduse sensul, căci încetaseră să mai existe toți cei care mai puteau poseda ceva și toți cei care i-ar fi putut pedepsi pe cei care nu respectau dreptul de proprietate, mă simțeam adesea vinovat atunci când luam fără permisiune ceea ce-mi trebuia. Ca acum, de pildă, jeepul lui Richard.
Mă conving pe mine însumi că Richard sigur nu s-ar supăra dacă aș împrumuta mașina lui. Mă codesc să folosesc jeepul și fiindcă dacă plec cu el va fi o dovadă ireversibilă că prietenul meu chiar a murit.
Îmi mai ia ceva vreme până ce reușesc, cu greu, cu picioarele tremurânde, să caut cheile mașinii prin casă. În final, le găsesc agățate în cui, lângă ușa de la intrare. Ieșind încet în stradă, îmi promit solemn c-am să mă întorc aici. Dar n-am s-o fac niciodată.
( Traducere din cehă de Lidia Sofian-Nasincova )
