(născut înainte de vreme) (5)
nenăscut (Adevărul e…)
Suntem eu și tu în întuneric
născută și nenăscut într‑o ființă
între noi e lumea
sugrumată de linia indecisului
și nimic din ce știam nu mai știu
toată cunoașterea mea
s‑a cuprins ca într‑o sămânță,
dar văd mai departe și mai limpede
în nopțile de acum
ca în toate zilele vieții mele puține
văd oameni care nasc alți oameni
văd rostul vieții care naște altă viață
văd zilele – zalele lanțului
și nopțile – lacătele lui
zornăitul gândurilor mă asurzește.
Și îmi e teamă să adorm
îmi e teamă de somn
ca de un demon la pândă
frica mă face să ard
frica mă face să urlu
salve de țipete mute
o țintuiesc deasupra mea
și atârnă acolo
imponderabilă ca o stafie.
Vreau s‑o alung
cum făceam când eram copil.
Vreau s‑o alung
cum am mai făcut de atâtea ori
când smulgea din mine
firele de aur ale visului
și nu pot, (nu pot!)
– nu pe mine mă vrea acum
vrea să scoată din tine sufletul pur
cum ai scoate din mugur sămânța
și ce copac se poate împotrivi arșiței
care‑i seacă fructele?
și ce mamă e puternică cât un copac
are ea rădăcini, are crengi
seva îi vuiește în muguri
adierea prin frunze?
O mamă are doar o inimă, are sânge
murmură rugăciuni și îngână descântece.
Doctorul meu e femeie, eu am ales‑o
pentru că femeile sunt sensibile
pentru că femeile sunt bune
pentru că femeile sunt mame
pentru că femeile sunt luptătoare.
Am ales‑o și am greșit, recunosc
adaug repede ca să‑mi fie mai ușor
să înghit adevărul.
Adevărul e că femeia aceasta doctor
e cel mai insensibil om.
Adevărul e că mereu credem că ceilalți
au pentru noi aceeași considerație
pe care le‑o acordăm
de parcă ar fi o îndatorire
când ei își fac doar meseria
ca niște ceasornicari.
Vrem să credem
că lucrează pe cord deschis
răscoliți de visurile noastre
de parcă le‑ar cunoaște
și chiar de ar fi așa
n‑am avea atunci nicio șansă.
Aseară am stat uitată
în sala de așteptare a cabinetului
timpul încremenise brusc
(ca o pasăre pe firele de înaltă tensiune)
nu mai era nimeni cu mine acolo decât tu.
Cât i‑a luat doctoriței să aleagă
CD‑urile cu muzică pentru Crăciun
am ascultat cu atenție sunetele
în adâncimea temerilor mele
n‑am nesocotit sfatul bun și
le‑am fărâmițat, însemnând drumul înapoi,
dar s‑au amestecat și m‑am rătăcit.
Până când, în cele din urmă
m‑a chemat cu glasul mieros
să mă certe că sângerez
să îmi spună că trebuie
să mă internez din nou
(aș fi avut atâtea să o întreb!
mai ales cum ești, ce faci,
fără semnificație pentru ea!)
la plecare m‑a anunțat: să nu o caut
(dacă se întâmplă și pierd sarcina)
nu mă poate ajuta
nu e în oraș de sărbători
să am grijă ce fac
să stau liniștită
dacă vreau ca tu să fii bine
(dacă de liniștea mea
ar depinde să te naști sănătos
aș fi de lemn, de piatră, nu de os)
muzica aleasă, cred
era pentru un alt Crăciun.
Nu i‑am spus că am cerut și o a doua
părere
adevărul e că am cerut o părere avizată.
Acum când mă gândesc, cu siguranţă știa
poate chiar profesorul i‑a spus,
când au vorbit despre noi
ca despre un singur mecanism imperfect.
Poate profesorul are dreptate,
în ce mă privește
poate am obosit,
poate sunt o mamă rea
poate sunt o tânără femeie slabă,
dar despre tine habar nu are ce spune
tu ești un fiu bun,
tu ești un luptător.
Aș vrea să fie cu noi acum tatăl tău.
Luni m‑am întors la spital
de data asta ca să rămân.
Crezi că știi câte ore are o zi în spital.
Că, evident, știi câte ore are o noapte.
Când e vorba de evidențe, toți ne putem
înșela ușor
adevărul e că nicio zi și nicio noapte
nu au la un loc aceleași 24 de ore
adevărul e că niciodată două inimi
nu bat la fel.
În salon suntem opt femei
șapte dintre noi veterane.
Tot de atâtea ori a pierdut lupta Ana
femeia din fața patului meu
a ratat iar șansa să ducă la capăt sarcina
a ratat iar șansa să‑și țină îngerul în brațe
acum îl ține strâns aproape de inimă
nu i‑ar drumul nici dacă i‑ar tăia mâinile.
Soțul ei vine în fiecare seară la spital
să ia cina împreună, pe patul ei.
Aduce fructe și prăjituri pentru toate.
Maria, femeia din stânga patului meu,
e profesoară. E credincioasă.
A pierdut de trei ori la rând sarcina,
dar Dumnezeu ne veghează
și deși avem păcate mari,
suntem binecuvântate.
Bunica a născut de zece ori,
cinci dintre copiii ei s‑au prăpădit.
Mama a crescut trei copii.
Fratele tău ne așteaptă acasă.
Numele celorlalte femei e tot Maria ori
Ana
toate au pierdut cel puțin o sarcină.
Unul dintre ele e și numele meu,
numele femeilor care au crezut
în rostul de a fi mame.
În ordinea în care plecăm pe rând
din spital
poate o să ne revedem. Poate nu, poate
niciodată.
Uneori mă gândesc dacă
Maria și Ana și‑au îmbrățișat pruncii.
Ieri am aflat că unele femei
nu vor, pur și simplu, copii.
Nici acum și nici altădată.
E alegerea lor.
Unele însă nu au dreptul să aleagă,
iar altele nu îi vor avea, pur și simplu,
niciodată, oricât de mult i‑ar dori.
Din adâncul pântecului răscolit
urletele afundate în gâtul adolescentei
sfâșie tăcerea îngenuncheată pe paturile gri
ca pe lespezi de piatră.
Se abate asupra noastră potopul
Doamne sfinte!
Îl leapădă în pat, acum îl leapădă! Moare!
Cheamă pe cineva, fata moare!
Asistentele vin toate deodată
se adună împrejurul ei, își fac cruce
Ce‑ai făcut? Ce‑ai făcut fată!
Te‑ai nenorocit! N‑o să mai ai vreodată copii!
Aud muzica. Aud corul morților vii.
Se adună în salon, învăluiți în umbră
demonii cu foc în orbite
au venit, dar nu să o ia pe ea.
Biata fată! A ucis fără să știe un înger.
Nu‑ți face mai mult rău!
Nu privi într‑acolo!
E o judecată fără jurați,
pruncul mort a fost o păpușă de cârpe
în care o vrăjitoare a înfipt o andrea.
Balta de sânge negru a umplut așternutul
se scurge pe marginile lui,
pe cimentul din salon, pe sub paturi.
Pe o mare de sânge, trecerea morții
ne seacă cerurile – nimeni nu țipă
aproape că niciuna nu mai respiră
până când una dintre femei cedează
se apleacă și vomită.
Îmi strâng picioarele, cu trupul
contorsionat
te cuprind, tu habar nu ai de nimic –
pe lumea asta sunt lucruri atât de rele!
Copleșită îmi las mintea pustiită
între depărtarea de mâine
și calea de străbătut azi,
o lume întreagă respiră, trăiește
adoarme fără grija ta
eu știu că e aici, cu mine, îngerul tău
căutând să‑ți atingă degetele cu lumină.
În necunoscutul conștiinței, mica parte.
Departe, partea mai mare.
Uneori mă furișez din mine și plâng.
Ai grijă, mi‑au spus,
ai să‑i transmiți starea anxioasă copilului
tău
și m‑am tot gândit cum să nu fac asta.
Cum ești? Mi te închipui făptură în
miniatură!
Azi, o să ne înălțăm deasupra lumii
amândoi,
iar adevărul e că lumea cum o știu eu
lumea în care vei fi născut prea curând
lumea, îți spun, fiul meu
e monstruos de frumoasă!
Și e crudă, e oarbă, e surdă
la oricâtă durere. Ca acum.
Freamăt. Susur. În susur vocea.
Mama. Muzică dulce. În muzică somnul.
În somn vise. Surâsuri, tăcere.
În tăcere bucuria blândă a trezirii.
Joc de unde. Joc de lumină. Aurora.
Nu te încrede în ceasul tău.
Nu e timpul să te naști!
N‑o face, nu‑i ceasul bun
nici vremea potrivită.
(Continuare în numărul următor)
