Adevărurile pe care ne temem să le numim
Silvia Goteanschii: „Când ajung acasă de la muncă, îmi schimb hainele, nu caracterul”
Dragă Silvia, circulă pe rețelele sociale o poză cu noi doi, făcută în curtea Muzeului Literaturii Române după un eveniment din cadrul Festivalului Zilele Literaturii Române la Chișinău, în care ne îmbrățișăm. Hai să profităm acum de ocazie și să spunem deschis că această fotografie, poate, nu vorbește neapărat despre relațiile amicale dintre mine și tine, ci despre cât de prietenoasă e lumea literară. Nu există nimic indecent în acea poză făcută, bașca, la rugămintea noastră. Sper ca acelei fotografii să nu‑i crească picioare și coarne și lumea să nu inventeze niște lucruri inexistente în realitate.
Ceea ce vreau să te întreb e altceva. În clipa când o prietenă ne fotografia cum ne îmbrățișam pe platforma de la intrarea
în muzeu, terminasei deja romanul Elefanții, în curs de apariție la Editura Arc?
Dragă Dumitru, acea fotografie a fost o clipă frumoasă de camaraderie literară și spune ceva foarte simplu: literatura creează momente de cordialitate și de bucurie. Sper să nu-i crească nici picioare, nici coarne – ar fi o creatură prea mitologică pentru un festival în care eram, oricum, destul de ocupați cu propriile noastre ficțiuni.
Da, în momentul acela Elefanții existau deja ca roman. Avea o formă închegată și fusese trimis la Editura Arc pentru o primă lectură de ansamblu. Pentru mine însă, sentimentul că romanul este „gata” vine foarte greu. Chiar și atunci când îl lași din mână, el continuă să trăiască undeva în fundalul propriei minți. Cred că asta este una dintre cele mai ciudate experiențe ale scrisului: faptul că un text nu se închide cu adevărat niciodată în interiorul autorului. Din exterior pare un obiect finalizat, dar din interior rămâne o formă vie, care încă se mișcă. Ai mereu senzația că lucrezi cu o materie care își schimbă permanent consistența, ca și cum textul ar respira singur și ar reacționa la fiecare încercare de a-l fixa. Dar poate că acesta este destinul oricărui roman: la un moment dat încetezi să-l mai rescrii, dar nu încetezi niciodată să-l porți cu tine.
Tu ești una dintre cele mai frumoase poete din Chișinău și toată lumea, nu numai eu, vrea să‑și facă poze cu tine și să afle cât mai multe lucruri despre viața ta după ce îți lași uniforma de ofițer al Poliției de Frontieră și te îmbraci în haine civile. Ce viață duce Silvia Goteanschii îmbrăcată în blugi sau în rochie? E o viață spectaculoasă? Eu aș vrea să‑i pun și o trenă acestei întrebări și să o fac să sune astfel: cât din viața femeii Silvia Goteanschii apare în romanul gata‑gata să fie tipărit? Sau, poate, nu apare nimic și de ce?
Viața mea în afara uniformei nu e un spectacol (poate doar uneori), e doar viața mea, pur și simplu. Ofițerul sunt eu, omul sunt tot eu. Când ajung acasă de la muncă, îmi schimb hainele, nu caracterul. Privită din afară, poate părea mai misterioasă decât este în realitate. Dar, ca orice alt om, am responsabilități, am grijile și bucuriile unei mame și ale unei fiice, am dimineți cu cafea, seri obosite și multe liste cu lucruri de făcut. Scrisul vine abia după ce toate acestea își găsesc locul. Îmi decupez timpul pentru el cu destulă disciplină și, uneori, cu încăpățânare.
Cât despre Elefanții, lucrurile sunt și mai chill: acest roman nu este o autobiografie deghizată. Între mine și personajele mele există aceeași diferență care există între realitate și ficțiune. Desigur, orice autor scrie din propria experiență de viață, dar nu în sensul faptelor trăite, ci al felului în care privește lumea. Experiențele se transformă, se combină, se deformează și capătă o existență proprie. Asta face literatura: nu reproduce realitatea, dar o reimaginează.
Cum s‑a născut acest roman? Îți amintești ziua, ora, locul? Cum s‑a întâmplat totul?
„The elephant in the room” a fost declanșatorul inițial al romanului. Am întâlnit expresia (în engleză) acum câțiva ani și m-a fascinat imediat: acel lucru uriaș, evident pentru toată lumea, dar despre care nimeni nu vorbește, pentru că este prea inconfortabil sau prea dureros. Am început să caut originea ei. Am descoperit că imaginea provine din secolul al XIX-lea, din fabula lui Ivan Krîlov din 1814, Omul curios, unde un vizitator analizează cu lupa insecte mici, dar nu observă elefantul din încăpere. Expresia modernă, așa cum o folosim azi, s-a cristalizat în secolul al XX-lea. După ce am pus cap la cap aceste informații, am „văzut” aproape tot romanul. Este povestea modului în care alegem să conviețuim cu adevărurile pe care ne temem să le numim – până când acestea devin o extensie a propriei noastre identități. Sau, dimpotrivă, până când cineva, precum Daria, protagonista romanului, găsește curajul să le numească, chiar cu prețul distrugerii și al autodistrugerii.
Când l‑ai scris: seara, noaptea, dimineața, ziua?
L-am scris în special seara, după muncă, dar mai ales noaptea. În weekenduri reușeam să scriu și ziua, dar ritmul cel mai productiv era seara târziu și noaptea. Atunci simțeam că pot intra într-o altă zonă – mai liberă, mai haotică, mai sinceră. Cred că o parte din tensiunea și din atmosfera romanului vine tocmai din acele ore târzii, când orașul se calma, iar eu rămâneam singură cu gândurile și cu ecranul. De multe ori scriam până dimineața devreme, apoi mergeam la serviciu extenuată, dar totodată înaripată, cu senzația ciudată că trăiesc două vieți paralele.
Înainte de‑a fi prozatoare, te‑ai afirmat ca poetă. O poetă admirată de cei mai buni critici români, în frunte cu temutul și intransigentul Mircea V. Ciobanu, care pe mulți poeți i‑a descăpățânat. Există și multă poezie în romanul tău? Ce fel de poezie?
Mircea V. Ciobanu a fost (și este), într-adevăr, foarte important pentru mine – un critic exigent, uneori necruțător, dar tocmai de aceea prețios. Am urmat multe dintre sfaturile lui, iar cel mai important a fost acela de a nu mă lua prea în serios. Mi-a prins foarte bine, căci nu cred că voi cădea vreodată în narcisism literar. Tot el m-a convins că un text bun cu adevărat trebuie să fie „fără rest”.
Despre poezia din Elefanții, da, există, dar nu în sensul ornamental sau „frumos” al cuvântului. Nu e o proză poetică. Am folosit figurile de stil pentru a crea un sistem de gândire, o anumită ritmicitate a frazei, o densitate a imaginii și o atenție la greutatea și la sonoritatea cuvântului. Cred că poezia din romanul meu stă mai mult în felul în care limba încearcă să surprindă ceea ce e greu de prins: frica tăcută, memoria care se rupe, furia care nu se vede la suprafață.
Știind că ziua porți haine militare, aș vrea să te întreb: oare caracterul noir al romanului nu e influențat sau inspirat de experiența ta din acest domeniu?
Da, experiența mea din Poliția de Frontieră a influențat într-o anumită măsură atmosfera romanului, dar nu în sensul unui noir polițist. Anii petrecuți în uniformă mi-au amplificat o fascinație pe care o aveam deja: aceea de a înțelege labirinturile minții umane – de ce un om acționează sau gândește într-un anumit fel într-o situație dată. Poate că tocmai această privire analitică a conferit accente noir romanului: senzația de amenințare latentă, dualitatea umană și haosul care pulsează sub ascunzișurile ordinii.
Unora dintre prietenele tale le‑ai trimis romanul imediat după ce l‑ai scris. Ai luat în seamă opiniile lor? De câte ori l‑ai rescris?
E adevărat. Unora dintre prietenele mele (și prietenii mei) le-am trimis romanul chiar în varianta lui neșlefuită. S-a dovedit că ei au mai multă încredere în mine decât am eu însămi.
Am rescris Elefanții suficient de mult – până la epuizare totală în fața propriului meu text. La prima mână scriu haotic, fără să mă gândesc la cursivitate, la coerența secvențelor, la cuvintele parazite sau la finețea frazelor. Totul e brut, intens, uneori dezordonat. Rescrierea a fost o muncă sisifică. Am citit romanul de zeci de ori, de fiecare dată găsind ceva „suspect” – o frază care nu suna bine, un personaj care nu era destul de viu, un pasaj care trebuia tăiat sau aprofundat. Am intenționat de la început o formă circulară, o rețea subtilă, pentru că îmi plac romanele cu o arhitectură puternică, care ține totul bine la un loc, cu frazele haptice, incisive.
Ai vrea ca romanul tău să fie citit și de scriitori? Și, mai precis, de cine?
Eh, scriitorii sunt, prin definiție, cei mai dificili, dar poate și cei mai atenți cititori. Îmi doresc ca Elefanții să ajungă la autorii care înțeleg ce înseamnă efortul de a construi o lume pornind de la o idee. Mai exact, mi-ar plăcea să fie citit de cei care pun preț pe meșteșug și de cei care înțeleg „jocul” cu cititorul. Iar aceștia, de obicei, sunt cei care au trecut prin exercițiul dur al rescrierii și cunosc câtă muncă stă în spatele unei fraze care pare, la prima vedere, de la sine înțeleasă.
Sunt conștientă că opiniile se vor împărți – este inevitabil –, dar îmi asum acest lucru, pentru că știu exact ce am făcut și de ce am scris așa. Dacă alți scriitori vor închide cartea cu convingerea că romanul Elefanții este o lume care se susține singură, dincolo de intențiile mele, atunci consider că mi-am atins scopul.
Ce cititori ai vrea să mâne Elefanții tăi prin lume? Cărui public i se adresează? Ce așteptări ai de la această carte?
Nu m-am gândit niciodată la un profil foarte precis al cititorului. Cred că dacă începi să scrii pentru o categorie anume, riști să pierzi libertatea textului.
Mi-ar plăcea însă ca Elefanții să ajungă la oameni dispuși să intre într-o carte fără să le fie oferite toate răspunsurile de la început. La cititori care acceptă să fie provocați, care nu se sperie de zonele incomode ale psihicului uman și care sunt dispuși să rămână într-o atmosferă tensionată. Nu am scris un roman care oferă verdicte morale; am lăsat asta la dispoziția cititorului. Însă am pus problema. M-a interesat mai mult să las loc de reflecții decât să impun răspunsuri.
Cât despre așteptările mele, ele nu țin de cifre sau de succesul imediat. Mi-aș dori ca Elefanții să-și găsească cititorii și să rămână în timp. Cred că adevărata viață a unui roman începe după publicare, în felul diferit în care fiecare cititor îl parcurge, îl contrazice, îl înțelege sau îl poartă mai departe. Dacă va reuși să provoace dialog, să nască interpretări și să rămână în memoria unor oameni chiar și după ani, atunci voi simți că și-a împlinit destinul.
