uzina metalurgică din Rîbnița
înghite soarele prin țevile de fum
râuri dezlânate de vifori și viforoaice
urgisesc merele coapte, uscându-le
înainte de a le cunoaște gustul
simfonia lui Porumbescu țipă în sâmburele
nedeschis de teama nenașterii ulterioare
în fiecare vară la Rîbnița
se adună strigoii hulind bogățiile
de parcă le-ar deochea
în fiecare an eolienele alungă
vânturile
dar prea puține pentru a elibera
soarele
în fiecare toamnă la Rîbnița
moare un copac
dacă într-o zi soarele va răsări
la uzina din Rîbnița
oare câți copaci
ar înflori?!
Soarele antropolog
va fi o dimineață
în care mă voi trezi
și ușa se va deschide doar înainte
va trebui să-mi iau permis pentru o atingere anatomică
căci, altfel, dragostea în aer liber
se poate asfixia
va fi o zi când eleganța cuvintelor
mă va costa cât norul din cer
aducător de soare
banii își vor pierde valoarea, dar prețul
ignorării îmi va ustura sufletul
neobișnuința se va trata la doctorul cu programare
non-stop
schimbările de peste zi vor egala cu schimbările de un secol
antropologii vor avea oficii notariale
ar trebui să mă obișnuiesc zicând:
va veni o eră nouă cu soare, la prânz voi lua o zeamă
iar seara voi scrie în jurnalul meu
tot ce nu am refuzat într-o eră-secundă.
mâine va fi o altă eră
o să-mi pun lanterna pe cap
pe mod avion creierul
și o să alunec printre oameni
pansându-mi ochii de rușine
că iubirile se vor programa cu scrisori
news letter
voi credeți că-mi puteți lua soarele?!
P.S. soarele e unicul antropolog veritabil de la facerea lumii
până când zorii se vor preface în zorișori, zorișoare
ori, oare…
Coasa
când tata cosea iarba
grădina era udă
în urma lamei lucioase
săreau gândacii, râmele
și roiuri de fluturi
de parcă erau toate înfuriate
mama striga să nu udăm grădina
de teamă să nu crească atât de repede iarba
dar toate se întâmplau invers
niciodată n-am putut merge prin iarba tăiată
pentru că tălpile mele erau atacate
de lacrimi, de schije
de cuțite tăioase
rănile ierbii erau rănile mele
mă dureau laolaltă
tata aduna fânul în mai multe locuri
făcând piramide moi
la fel cum a făcut-o și Kheops
în milenii de-apoi
când tata cosea iarba
afară se adunau norii viteji
se înfășau în copaci cu vântoaice
se-nvăluiau în praf de țărâne
și tot ce mai țin minte
tata lua smocul de flori
cules din câmpie
și fugea iute acasă
abia când am crescut mai mare
am înțeles că Cezarul din cer
îi trimitea mamei buchetul
de albăstrele
iar tata, iubind-o
uita coasa în ploaie
Luna
m-am născut dintr-o gaură neagră
și din acel iureș m-am ales cu un ADN
fără memorie și fără amintiri
despre alte călătorii
interstelare
Kafka s-ar fi spart de râs crezându-mă
că aș fi putut reține vreo istorie cu
țeasta mea cu antene
cu picioare de cărăbuș
de prin puzderia de galaxii
în constelația de catifea
șeherezadele mă legănau în grădini
cu smalț de levănțică mirositoare
eu – o cacealma de neînceputuri
nerostuită, neplămădită
o pulbere silențioasă
ruptă din milioanele de nopți
nevătămată
de când mă țin minte
îmi plăcea să privesc cerul
prin fel de fel de cioburi colorate
adunate de la sticle de limonade
ochiuri deocheate
când amețesc încep să văd Raiul
și tot ce am gândit până aici
parcă dispare instantaneu
anul acesta am văzut Luna
o lună fotografiată din cosmos
mușcată de toate iubirile
pre- și neexistente
dacă pe Lună răsare Pământul
oare aș putea să le spun tuturor
ca am trecut și eu pe lângă ea?!
Pașaportul verde
pașaportul meu albastru a fost un carnet
diagnosticat cu oxitocină mărită
de scurtă durată
boala mă ocolea ori de câte ori
la vamă îmi puneau o ștampilă de trecere
gest pe care îl sărbătoream
cu o valiză și bilet dus, dus-întors
și întors pe dos
aerul de mare iodat mă ținea strict o săptămână
dar avea termen de expirare după 360 de zile
pașaportul roșu, în ciuda comunismului neexpirat
m-a lăsat la mașină cu tot cu bagaje
să mi le urc singură și să mă duuuuc
unde m-or fi dus ochii
acest carnet de boală călătoare
mă trata și încă mă mai tratează temporar
dar cu efecte halucinante pe durate short, long și never
am cumpărat locuri pentru ștampile în patru foi de
pașaport
în celelalte fac herbar de albăstrele
ca să-mi aducă aminte
de oxitocină și povești de neuitat
nu am avut niciodată pașaport alb
noua generație va alege, probabil, pașaportul verde
sunt sigură că următorul pașaport al meu
va fi înlocuit
cu o frunză verde, verde de stejar
cine o va deține va putea zbura pe acoperișul lumii
iar la aterizare va face un raport cu noile locuri
de sădit pașapoarte
verzi
Dragostea indiană
în India dragostea e la fel ca oriunde
pe cerul lor se leagănă aceleași stele
pe cerul meu doar una
în India iubirea este egală cu
un kilogram de aur dat mirelui
pentru că te-a luat de nevastă
eu încă mai aștept
un inel pe deget
dragostea mea e la fel
chiar dacă pământul e rotund
dragostea lor e mai sclipitoare
pentru că-i mai scumpă
când iubirea te tulbură
și nu-ți aștepți rândul
fratele mai mare va trebui
să se însoare cu un copac
niciodată n-am fost la o nuntă de copaci
am știut doar că la nunta păstorilor
cade câte o stea
în poemul lor, mai devreme sau mai târziu
fiecare are o nevastă
atunci trebuie să tai copacul
lumea lor nu e ca a noastră
libertatea e unica șansă
pentru a fi condamnat la o nouă iubire
la câți copaci sunt tăiați în fiecare an
poți număra câți oameni văduvi
sunt în Moldova
