Priveghiul a început pe la șapte seara, într-o lumină lăptoasă. Familia Arnăutu, așa cum era de așteptat, încă nu era gata. Trebuia să mergem în patru: mama mea, Elena, cu gesturile ei precise și vocea înnodată în griji; tatăl meu, Grigore, care se oprea din când în când ca să ofteze fără un motiv întemeiat; fratele meu, Doru, cu indiferența lui de copil obosit de lumea celor mari și nedrepți. Toți Arnăutu, desigur – căci altfel nici nu se putea.
Nimeni nu ne-ar fi pus vreodată la îndoială sângele, numele, rădăcina, iar asta ne obliga, într-un fel aproape solemn, să ne gândim bine ce să spunem, odată ajunși acolo, la priveghi, astfel încât să placă, să sune afectuos și uman, să mângâie urechile celor vii și să ajungă, poate, până la cer – să audă și Dumnezeu, ocupat cum e mereu cu judecata, că eram oameni de omenie, milostivi, că nu uitam rânduiala lumii și păstram cu sfințenie echilibrul dintre cum se trăiește și cum se moare.
Iar în tot acel ritual, care nu putea fi greșit, mai era un detaliu – mic doar în aparență, dar crucial în practica locului: să purtăm doliu, cu strictețe și bun-simț, căci urmau să se facă poze. Era un obicei al pământului la noi, să se facă poze cu mortul.
Mama se încăpățâna, cum știa ea mai bine, să-și calce rochia neagră, cu dungi de doliu lucios, trecând fierul peste material ca și cum ar fi încercat să netezească nu cutele, ci moartea însăși. Oftatul demonstrativ, la fiecare pas, părea să comunice ceva din durerea pe care se simțea datoare să o afișeze ca pe un ecuson de bună creștere, prins bine în piept, la vedere, să nu existe dubii că știa să sufere corect, în limitele admisibile ale rânduielii.
Tata, cu agitația lui obosită, își căuta cravata neagră într-un sertar plin de chitanțe mototolite și lame de ras folosite, printre obiecte care păreau să fi renunțat la orice idee de ordine, bombănind în barbă despre cum „bătrânii ăia de la biserică nu erau decât niște inchizitori cu program fix”. Își construia din enervare o formă de protest tăcut, ceva care să-l țină departe de vulnerabilitatea momentului.
Doru stătea întins pe canapea, cu ochii în tavan, prefăcându-se deja mort, cu o naturalețe care mă îngrijora. Un pic înfundat în pernă, de parcă ar fi fost împins acolo de propria lipsă de voință, își lăsa membrele să atârne, complet lipsite de vlagă. Un soi de glumă neagră. Sau un mod de a refuza orice implicare practică – să nu-l pună nimeni să spele podeaua sau să care tava cu colivă. Ori poate credea că în modul acela contribuia cinstit la eveniment.
Eu… mă dădeam cu rujul roșu aprins – roșu-sânge, roșu sfidător –, deși știam foarte bine că o să fiu taxată pentru asta. Până la urmă, eram la vârsta majoratului. Dar nu era potrivit, nu era manierat. O fată sau o femeie, în astfel de împrejurări, nu-și pune gura în sânge pe față când moartea bate la ușă și cere respect. Și tocmai de aceea am făcut-o. Pentru că nici Ana n-a murit cuviincios, nu a fost învelită într-un cearșaf apretat și nu s-a stins cu icoana la piept. Așadar, rujul meu – un semn viu și nelalocul lui – putea să rămână.
Mi-am înfășurat și un batic mare în jurul capului. Mama, nu știu de ce, se încăpățâna să-i spună voal. Mi se vedeau doar gura, nasul și – foarte puțin – ochii. Eram ca o mumie și îmi plăcea să fiu așa. Mai ales că, și din unghiul acela, concuram cu Ana.
În curtea casei cu moarta, lumea se aduna ca la spectacol. Toți purtau hainele cele mai bune, scoase din dulapuri doar pentru nunți, înmormântări și sărbători. Fețele lor triste erau atent alese, purtate ca niște măști de circumstanță. Coliva venea în caserole de unică folosință, așezată cu grijă, iar poveștile, aproape identice, păreau învățate dintr-un manual comun de tragedii. Toți își dădeau cu părerea despre cât de minunată fusese copila – cuminte, tăcută, ascultătoare, o floare rară, o lumină stinsă prea devreme, o făptură care nu apucase să-și strice sufletul cu viața.
Bătrânele – în negru sobru, cu broboade legate strâns sub bărbie și pași apăsați de ani – ocupau locurile din față în tăcere gravă, ca într-un ritual pe care îl știau încă înainte de Biblie sau chiar de potop. Cu emfază, cu tremur în glas și cu privirea dusă departe – spre toate morțile pe care le purtau deja în sân. Unele murmurau rugăciuni, altele doar suspinau ușor, dar toate păreau să știe exact ce înseamnă să pierzi – nu doar o persoană, ci o întreagă ordine a lumii.
Cineva a adus și un acordeon, cu gândul să aline, să umple golul din spațiu cu o melancolie suportabilă, cumsecade. Altcineva a făcut o glumă stângace, care s-a rostogolit prin cameră ca o minge de ping-pong, și toți au râs slab, cu ochii în jos, dintr-o nevoie acută de a se eschiva. Un altul a fotografiat sicriul din două unghiuri – nici prea aproape, nici prea departe –, cu grija unui regizor amator care voia să lase în urmă o amintire frumoasă.
Priveghiul se ținea în camera din față, „casa bună” – acea încăpere păstrată pentru evenimente care ar fi trebuit să conteze, dar care a așteptat închisă cu lunile, pentru că nimeni nu îndrăznea să atingă mobila grea, covoarele roase de molii sau vitrina cu bibelouri de porțelan aduse de la oraș. Pe rafturi, domnițe cu evantai, porumbei sidefați, scene pastorale în miniatură, toate adunate cu grijă – o colecție de vechituri care nu aduceau vreun folos nici vieții, nici răposaților.
Pentru Ana însă, ușa s-a deschis larg, ca un gest de reconciliere între ce a fost și ce nu va mai fi. Dar s-a deschis și pentru ceilalți. Și pentru Dumnezeu. Ana nu s-ar fi mirat prea tare dacă Dumnezeu sau măcar Fiul Lui i-ar fi făcut o vizită. Dacă venea, i-ar fi putut aduce ceva – o floare, o lumânare sau măcar niște pantofi mai trendy, fiindcă ai ei erau demodați.
Pe jos, două-trei preșuri dăruite de mama – „din milă”, cum a zis ea cu seriozitate și asumare –, cu firele rărite și cu pete de ceară veche, încercau să acopere parchetul scorojit, care scârțâia cu o sfială aproape umană, de parcă și el ar fi vrut să respecte liniștea și, de ce nu, candoarea ipocriziei.
Mirosul de tămâie dens, greu, imposibil de ignorat, se amesteca în aer cu izul de carne prăjită care venea din bucătărie și cu parfumul dulceag, persistent, al vărului Anei din Italia, care se ținea pe lângă ușă și tot căuta din ochi măcar pe cineva care să-l observe.
Sicriul – alb, cu ornamente aurii, prea strălucitor, prea neted pentru durerea brută care plutea în aer – era așezat pe două scaune de bucătărie. În jurul lui, alte câteva scaune de lemn, unele cu spătare rupte, altele cu perne lăsate de atâta stat, erau ocupate de femei în negru, cu ciorapi groși și papuci de plastic roz, pentru că nimeni nu putea să stea ore în șir în pantofi fără să simtă cum moartea se strecoară prin tălpi. Iar câteva dintre femei aveau varice – unele proeminente, altele tăcute, ca toate lucrurile care dor și nu se pot ascunde.
Ana era așezată cu mâinile împreunate, cu un roz sidefat tras pe buze, de parcă cineva încercase să o aducă înapoi la viață printr-un machiaj cuminte. Dar nu ieșise decât o versiune mută, neterminată, de păpușă Barbie – un trup care nu mai cerea nimic, nu mai ascundea nimic. Sub sicriu, torcea leneș o pisică albă, cu pete cenușii. Avea și ea dreptul la doliu. Poate știa mai bine decât toți cum se stă lângă cineva care nu mai e, cu loialitate.
— Ați văzut cât e de frumoasă? Parcă doarme! a zis o vecină cu ochii bulbucați, cu voce compătimitoare, învățată, împrumutată de la alte înmormântări, rupând bucăți dintr-un colț de cozonac învechit, pe care le băga în gură cu degetele groase, murdare de ceară și de zahăr topit.
Mișcările ei păreau obscene în liniștea care plutea greu peste toți, ca o pătură udă.
— Nu „parcă”, doamnă! Doarme pe vecie, răspunse cineva din fundul camerei, cu o voce scăzută. Moartea nu mai miră pe nimeni în ziua de azi…
Pe masă, în mijlocul colivei ornate cu bomboane colorate, trona o lumânare aurie, supradimensionată. Lângă ea, un pahar cu vin de țară, gros, dulceag, îmbibat de umezeala pivniței, stătea dezechilibrat pe o farfurioară cu margini ciobite.
Un unchi pe linie maternă mormăia, cu gura plină și cu ochii aruncați în tavan:
— Bine c-a murit frumos, nu ca alții, spulberați de accidente, împrăștiați pe șosele, prin șanțuri, Doamne ferește…
L-am privit lung. Mă întrebam dacă putea simți ceva real. I-aș fi băgat coliva pe nas, cu tot cu lingurița de plastic, dar nu era încă momentul.
M-am apropiat de sicriu ca să-i aranjez Anei bretonul, o șuviță mică, rebelă, care îi căzuse pe frunte și nu avea ce căuta acolo. Mișcarea a fost instinctivă, tandră, căci aș fi vrut s-o trezesc pentru câteva secunde, să-i spun să-și pună alt ruj, să fugim.
Afară, câinii lătrau în gol. În acel gol mare ce se căscase între viață și neant. Cineva aprinsese un foc în curte – cu lemne jilave și cu fum înțepător – „ca să nu tragă frig mortul”, după cum se spunea pe la noi, de parcă trupul Anei mai putea simți altceva în afară de greutate.
Din difuzorul mic al unui telefon, uitat sau pus intenționat pe un scaun, se auzea, slab, o manea instrumentală, de o melancolie vulgară. Pe fundal, ca un ecou stins, se prelingea un oftat lung din pieptul unei mătuși bătrâne: „Of, lume, dragă lume… dar ce repede se duc copiii buni…”
Am zâmbit. Copiii buni nu mor – nu în sensul simplu, liniar, în care cred imbecilii. Dacă au fost cu adevărat buni și curați, se transformă în poezii. Dacă au fost răi și neascultători, se transformă în… elefanți.
În ziua următoare, cea a înmormântării, dimineața nu s-a luminat complet, deși soarele se încăpățâna să iasă pe cer. Pe Ana au scos-o în lada albă și au pus-o în mașina mortuară, care arăta ca o dubă pentru transport de mobilă la mâna a doua.
Sicriul, o piesă de mobilier melodramatică, extrasă cu plâns dintr-o cameră sufocantă, urma să fie împins într-o groapă umedă care avea să înghită tot ce nu se mai putea repara nici cu rugăciuni, nici cu agheasmă. Nu era ultimul răcnet, dar era totuși foarte încăpător.
Odată ajunși lângă groapă, mama a început să își frece obsesiv mâinile, de parcă ar fi vrut să-și spele de pe ele o vină care, acolo, nici măcar nu era a ei. Și frica. Mai ales frica, care i se înghesuia sub baticul negru, destinat, în general, bisericii și pozelor de familie, unde trebuia să pară evlavioasă.
O urmăream cu nedumerire. E straniu cum oamenii, atunci când sunt vinovați, par senini – ca și cum vina, odată recunoscută în tăcere, s-ar topi în resemnare. Dar, când sunt nevinovați, își scormonesc disperați sufletul, încercând să-și inventeze una. Să-și pună singuri bârna în ochi, doar ca să nu pară că au trecut prin durere fără să fi greșit cu adevărat.
— Daria, ai grijă să nu-ți cadă voalul în groapă, mi-a șoptit, de parcă dintre toate catastrofele imaginabile, un colț de material negru căzut peste sicriu ar fi fost echivalent cu damnarea eternă.
— Stai liniștită, mamă! Groapa a înghițit lucruri mai grele decât un voal. Și încă mai are poftă.
— Ei, tu, ca de obicei, o ții numai în gânduri josnice. Dar știi ceva? Eu cred că groapa asta nu-i doar pentru Ana. E și pentru toate vorbele proaste.
— Poate și pentru toate mângâierile de mamă, am adăugat eu, tăios.
— Nu-i bine să ducem necazul în suflet, că-l mănâncă pe om încet, așa cum rugina mănâncă fierul, Daria, a ripostat mama.
— Și rugina e tot un fel de doliu, mamă, deci suntem în grafic. Ai dreptate, nu e cazul să te prefaci că suferi, când, de fapt, doar te strâng pantofii…
Mama m-a privit cu ciudă. Apoi și-a aranjat baticul, ca nu cumva să-i alunece masca de martiră.
— Ești nesăbuită, Daria. Moartea cere tăcere, nu venin. Ai putea măcar azi să nu mai muști din toată lumea.
— Tăcerea e în groapă, mamă. Aici, afară, e doar zgomotul făcut de oamenii care se tem să nu le sune ceasul. Te uiți la sicriu ca la o oglindă în care nu-ți place ce vezi.
— Vezi-ți de treabă, că nu e nicio oglindă. E doar o fată care n-a ascultat de nimeni și uite unde a ajuns.
— A ajuns unde vom ajunge toți, doar că ea nu a mai vrut să stea la rând.
— Vorbești de prin cărți, ca taică-tu, dar de niște vorbe de respect pentru moartă nu te duce capul. Dar te înțelege mama… Aici toată lumea e în stare de șoc, a oftat ea.
A zis-o cu un aer ipocrit și pervers, care o trăda de fiecare dată când voia să pară naivă și cucernică.
— Și eu ce pot să spun, când nu mai știu dacă am cuvinte bune, mamă?
— Atunci taci și lasă groapa să fie groapă, că tot ce bagi în ea iese afară într-un fel sau altul.
(Fragment din romanul „Elefanții”, în curs de apariție la editura ARC)
