Sunetul de clopot al fiecărei inimi
Cristina Bogdan: „Iubirea (cu toate culorile ei) este cel mai bun antidot în fața dezastrelor care ne înconjoară”
Dragă Cristina Bogdan, ne-am cunoscut în paginile cărții Cele mai curate minuni, antologie realizată de Alice Năstase Buciuta, și de atunci poveștile ne urmăresc peste tot. Crezi în minuni sau sunt doar coincidențe?
Cred în ceea ce eu denumesc prin sintagma „coincidențe neîntâmplătoare”, adică în rânduirea tuturor lucrurilor de o Instanță de dincolo de noi. Cred în Pronia divină și în Dragostea nebună a lui Dumnezeu pentru om. Cât despre minuni, ele sunt la tot pasul, doar că nu avem noi ochii pregătiți pentru a le vedea. Miracolele mele sunt (aparent) simple: respir, iubesc, am prieteni care mă aruncă în scăldătoare sau mă coboară cu patul prin acoperiș, atunci când ceva din mine sau din afara mea mă paralizează. Dacă o să vă gândiți serios la treimea asta – respir, deci Cineva mi-a dat viață, iubesc – Cineva mi-a deschis inima, am prieteni – Cineva mi-a trimis oameni-martori ai călătoriei mele prin lume –, o să vă dați seama că închide (sau deschide) în ea tot ce poate scânteia mai tare în adânc.
Există minuni și minuni, pentru ochii și inimile fiecăruia dintre noi. Scormonim după semne și dovezi, căutăm note clare pe portativul timpului ce ni se scurge prin firele de păr negru, grizonat sau alb ca zăpada, așteptăm constant confirmări, ca să ne ascundem, cu adâncă spaimă, ca-ntr-o ladă ferecată cu șapte lacăte, bobul de credință adunat tare greu și atât de lesne de risipit, la cea dintâi pală de vânt. Uităm că cea mai mare minune dintre toate e viața însăși, ivirea noastră în lumea de sub Cer. Minunea minunilor e aceea că suntem (încă) vii, iar cea mai bună dovadă pentru viul din noi e sunetul de clopot al fiecărei inimi ce bate-n univers. În Hristos, ca într-un Ateneu celest, ele își interpretează partitura de vioară, pian, liră, flaut, violă sau, poate, trombon, violoncel, chiar și triunghi. Fiecare pe limba ei, la intensitatea ei, cu rostul ei unic și de neînlocuit în simfonie. Glasurile de clopot ale inimilor noastre „se-ngână și-și răspund”.
Ca specialist în tanatologie, cum explici moartea când omul are boala eternității?
După toate câte am citit, am văzut și am cercetat, un lucru știu sigur (și l-am așezat și-ntr-un vers dintr-un poem, din volumul inima hiperkinetică): „Suntem ai Vieții, iar moartea nu există decât pentru a o dovedi”. Moartea e un fel de încredințare că am fost vii și că urmează să fim veșnici. E puntea dintre viul vieții pământești și veșnicie.
Dacă ți-o asumi ca pe o binecuvântare, viața e o cruce fericită. V-ați gândit că o cruce e o îmbrățișare, dar și o răspântie? Locul întâlnirii cu tine, cu El, cu tu-ul în care te străvezi și cu care te lupți, precum Iacob cu Îngerul, doar ca să te adeverești. Un fel de popas, o bancă în mijlocul mării, unde să-ți odihnești sufletul cu capul în palme, vorba lui Marin Sorescu. Iar moartea e cea care, așa cum tâlcuiesc Sfinții Părinți, introduce sens în existență. În absența ei, am trăi la voia întâmplării, am procrastina, ne-am bate și mai tare joc de timpul ce ni s-a dat. E necesar să murim din două motive: primul – pentru a ne trăi intens și rodnic viața de aici, al doilea – pentru a avea acces deplin la veșnicie, căci moartea e pragul sau trambulina către eternitate.
Cum e mai profund să-L simți pe Dumnezeu: văzându-L sau crezându-L?
Răspunsul e simplu și ni-l oferă chiar Hristos, după episodul cu încredințarea apostolului Toma. Mântuitorul spune atunci (și Evanghelia lui Ioan consemnează acest lucru, în versetul 29 din capitolul 20): „Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiți cei ce au crezut fără să fi văzut!”
Ca oameni, știm că nu e obligatoriu să vedem pe cineva ca să avem sentimente foarte puternice față de el. Dorul, de pildă, e un fel de a călători interior către cel iubit, surmontând adesea și pragul morții, ruptura ultimă. Așa este și cu credința: ea ne aduce aproape de Cel în Care credem, fără a avea nevoie să-L și vedem. De fapt, Îl vedem prin credință, adică ne încredințăm de prezența Lui în inima noastră.
Dacă fiecare din noi se naște cu Dumnezeu, în care parte a trupului Îl găsim cu duhul?
În partea neperisabilă și eternă, adică în suflet. El trăiește într-o relație cu trupul câtă vreme suntem vii, dar nu poate fi localizat precis în trup, ca și cum și-ar avea „sediul” într-un organ anume. Deși, conform anumitor interpretări care s-au făcut de-a lungul istoriei, sufletul a fost identificat fie în inimă, fie în cap.
Am înțeles că sufletul ne doare deopotrivă pentru toate rănile neamului nostru, dar aș vrea să trecem și la altă fază a vieții tale. Ai putea să-ți amintești cum a fost copilăria ta și ce cărți te-au marcat în acea perioadă?
Copilăria mea „cu cheia de gât” a fost una fericită, în pofida faptului că s-a petrecut în răstimpul anilor cenușii ai comunismului (la Revoluție aveam 13 ani). Vacanțele pendulau între casele bunicilor – unii stabiliți la București, ceilalți într-un sat din județul Giurgiu, la Comana (pentru că bunicul era medic veterinar), unde am avut șansa de a crește în proximitatea unor scriitori precum Gellu Naum și Ana Blandiana, care aveau case acolo și cu care bunicii mei paterni erau prieteni. Pe-atunci, mănăstirea Comana (situată la marginea satului) era doar o ruină cu aer romantic, numai bună pentru jocul de-a v-ați-ascunselea și pentru căutarea comorilor tăinuite în pivnița întunecată sau în osuarul zăvorât, pe care doar iarba fiarelor l-ar fi putut deschide. Ne alergam (acest plural îl include și pe fratele meu mai mare, Răzvan) prin curtea ei cu copiii din sat sau ne închipuiam că vom desluși secretul gorganilor din apropiere și că vom coborî, prin spirala timpului, până la poveștile despre cumani. De fiecare dată când mă întorc în curtea mănăstirii, mă simt ca într-un poem de Ștefan Aug. Doinaș, Jucătorul de șah, căci peste chipul „iubitei” de astăzi stăruie umbra celei dintâi, de odinioară. Cobor sau urc în mine însămi, am iarăși 10 ani, sunt regina cireșelor de mai și știu că dincolo de dalele de piatră, caligrafiate din loc în loc cu ierburi înalte și îndărătnice, care mi se aștern pe sub tălpi după ce trec prin deschizătura unei clopotnițe părăginite, se întinde lumea însăși, cu toate cărăruile ei care leagă vremea lui ce-a fost de vremea lui ce-o să fie.
Într-o asemenea copilărie aventuroasă și cărțile erau pe măsură, de la romanele de capă și spadă ale lui Alexandre Dumas tatăl, până la cele istorice ale lui Maurice Druon (seria Regii blestemați) sau Walter Scott. Între favoritele mele s-au numărat și romanele de dragoste, precum La răscruce de vânturi, de Emily Brontë, sau Mândrie și prejudecată, de Jane Austen. O carte care mi-a ritmat zilele copilăriei și ale adolescenței și care mă însoțește până azi este volumul alcătuit de Iordan Chimet, Cele douăsprezece luni ale visului, cunoscut frecvent prin subtitlul lui, Antologia inocenței.
Câtă metamorfoză ai simțit pe parcursul evoluției tale în literatură de la Revoluție încoace?
Eu am început prin a scrie texte cu caracter științific, studii de tanatologie, de istorie și antropologie culturală. Apoi am glisat către zona eseistică și jurnalistică, prin articolele publicate, din când în când, în revistele „Dilema”, „Cultura” și „Opt motive” (devenită, ulterior, „Ficțiunea”). În ultimii ani am publicat proză scurtă în câteva volume colective și grupaje de poezii în diverse reviste literare. În toamna lui 2025 mi-a apărut primul volum de versuri, inima hiperkinetică, la editura EIKON. După cum se vede, drumul nu a fost deloc liniar, au existat diverse rupturi de ritm. Dar un lucru rămâne constant: nevoia mea de a scrie, nu neapărat și de a publica. Țin jurnal, le scriu periodic epistole celor dragi, consider că scrisul e gestul iubirii prin excelență (am și pledat pentru această idee într-un text apărut în revista „Ficțiunea” în urmă cu câțiva ani).
Cât de masculină este literatura scrisă de femei și cât feminism există în venele literare ale bărbaților?
E greu (dacă nu imposibil) de răspuns la o astfel de întrebare. Mai ales că ea e formulată generic, iar eu nu sunt deloc adepta generalizărilor. Cu siguranță există scriitoare care adoptă un ton masculin (în trecut, și din rațiuni de marketing), după cum există scriitori în cerneala cărora se simte înclinația către feminism. Și nu e nimic rău în asta, dimpotrivă. De fapt, eu nu cred că ar trebui să aplicăm textului literar o asemenea grilă de lectură și înțelegere. Discuția despre apartenența la un anumit gen, cu tot ceea ce derivă de aici, nu ar trebui să interfereze cu teritoriile literaturii, supuse doar regulilor esteticului.
Inima hiperkinetică, cea mai recentă carte a ta, conține versuri dedicate unor oameni marcanți. Poți să ne spui cum ți-a venit această idee?
Toate poemele din carte (cu excepția celor dedicate bunicului matern, tatălui și soțului meu) sunt create cu gândul la relația pe care am stabilit-o cu personalitatea căreia i-am dedicat textul respectiv. E vorba de scriitori, filosofi, antropologi, muzicieni, artiști, oameni care au trăit la modul real în altă epocă și în alt spațiu decât mine, dar pe care eu i-am întâlnit și i-am îndrăgit prin intermediul creațiilor lor, care mi-au șlefuit ființa. Cred cu tărie în adevărul ideii exprimate de Martin Buber în eseul Eu și Tu: „Orice viață adevărată este întâlnire”. Aș completa doar că întâlnirea nu e obligatoriu să se întâmple între două persoane în carne și oase, cum se spune, uneori te poți întâlni, dincolo de barierele timpului și ale spațiului, cu cineva care devine, treptat, parte din tine. Am povestit într-un text publicat în revista „Ficțiunea” (nr. 114, 2022) că mi-am purtat iubiții imaginari în ghiozdan (prin cărțile lor), ca și cum aș fi mers cu ei de mână, și că obișnuiam să răspund cu secvențe din textele lor, așa cum fac îndrăgostiții când împrumută vocabulele ființei adorate. Cred cu tărie că suntem rezultatul întâlnirilor de care am avut parte, de aceea mi s-a părut firesc să recunosc acest lucru prin dedicațiile făcute. Iar poemele sunt un fel de epistole cu destinatarul la vedere.
Trăim timpuri tulburătoare, cu războaie și intemperii de tot felul. Cum e să scrii despre dragoste în această vreme neliniștită?
Cred că este cel mai potrivit moment cu putință, căci numai „dragostea e tare ca moartea” (cum știm din Cântarea Cântărilor) și doar ea e capabilă să ne ajute să depășim fricile, anxietățile, durerile provocate de războaie și de celelalte nenorociri care brăzdează văzduhul timpului nostru. În vremurile de restriște nevoia de dragoste se accentuează și, implicit, dorința de a o așterne pe hârtie, de a-i mai oferi o viață, dincolo de fruntariile celei reale. Iubirea (cu toate culorile ei) este cel mai bun antidot în fața dezastrelor care ne înconjoară. Iar scrisul reprezintă, și el, o formă de supraviețuire prin cuvânt, prin poveste. O urmă a interiorității noastre, care simte nevoia să înflorească și în lumina ochilor celorlalți.
Ce recomandări de carte ai lăsa cititorilor revistei „Timpul din România”, ediția din Republica Moldova?
Le-aș recomanda să dea o șansă literaturii române contemporane. Se citesc preponderent autori străini, în traducere românească. Dar suntem într-un moment absolut fast al literaturii noastre, se scrie mult și bine, merită să-i descoperim pe autorii contemporani cu noi. Dintre aceștia, aș paria oricând pe romanele puse în pagină de Ioana Pârvulescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Radu Vancu, Ioana Nicolaie, Simona Antonescu, Andreea Răsuceanu, Ohara Donovetsky, Ioana Bâldea Constantinescu, Gabriela Adameșteanu și mulți alții. Poezia e într-unul dintre ceasurile ei luminoase. Aparițiile de la Casa de Editură Max Blecher, Tracus Arte, Charmides, Nemira (Vorpal), Cartier, ART (/pocket), OMG Publishing ș.a. merită din plin să fie urmărite.
