(fragment)
Deasupra unei râpi prăpăstioase crește un cireș sălbatic mult mai înalt decât copacii păduricii din jur. Iar în vârful cireșului tronează un cuibar clădit din vreascuri și smocuri de păr de țap. Ascuns între crengi umbroase, cuibarul arată negricios și zburlit, deși înăuntrul lui e numai pace și armonie.
Dacă ar fi să te cațări până la cuibar, ceea ce e imposibil pentru o ființă umană, ai vedea cum o frumoasă corboaică cu pene strălucitor de negre are grijă de doi puișori negricioși și frumușei ca două jucării de pluș. Corbul-tată e plecat după de-ale gurii… Pardon, după de-ale clonțului. Iar corboaica-mamă se tot uită de la acea înălțime spre linia orizontului să-l vadă întorcându-se.
Undeva mai în lungul văii, la poalele păduricii, se zărește o bisericuță. Iar pe lângă bisericuță trăiește în rugăcine și liniște un călugăr. E încă tânăr, neatins de căruntețe. Trăiește într-o chilie bine îngrijită. Ocupațiile lui de bază sunt statul în genunchi, cititul, pictatul, iar când simte că înțepenește, iese afară și face sport. Are în fața chiliei un sac de box atârnat de craca unui nuc. Bușește cu niște mănuși zdravene în sacul respectiv și își reface puterile.
Corboaica îl vede chiar în clipa asta ieșind din chilie și trăgându-și din mers mănușile grele pe mâini. Se apropie de sacul de box.
Iar corbul tot nu se arată la orizont.
În schimb, se ivește în zare un punctișor cam prea jigărit ca să fie corbul ei. Pare o scamă adusă de vânt. Când se uită mai bine, o recunoaște pe Aurăreasa, vechea lor prietenă de la Humuleștii Mici. Dar humuleșteanca se abate deodată spre bisericuță. Intenție clară. Nu că ar vrea să se roage pe la icoane – vrea să ciordească ceva. Cum altfel, dacă ușa-i întredeschisă? Are de gând să se strecoare și în altar, unde strălucesc podoabe aurii.
Însă o rafală de pumni în sacul de box o face să țâșnească înapoi pe ușă. Săgetează peste acoperișul chiliei, luând-o direct spre cuibarul de deasupra prăpastiei.
Corboiaca nu poate să nu-i dea în obraz Aurăresei. Îi zice că nu-i frumos ce face, că-i mare rușine și mare păcat să se bage la furat în sfânta biserică. Și își acoperă cu o aripă puișorii, păzându-i de musafira nepoftită ca de ochii nemiloaselor pisici sălbatice.
Bine, și de ce a venit, mă rog? Aurăreasa se încurcă în gânduri… De bună seamă, venise cu treabă încoace. A! A venit cu o rugăminte către mult prea înțeleptul corb. A venit să-l roage să vină urgent într-o grădină, unde se scutură o tufă de bujori. Este așteptat acolo, în grădină, să povestească despre experiența lui de zbor, să dea sfaturi înțelepte despre desprinderea de pământ. – Dar cine are nevoie de sfaturile lui? se miră corboaica. O tufă de bujori care se scutură?
— Da’ de unde? Am pomenit de tufa de bujori, așa, ca punct de orientare. Jalea și durerea noastră e pricinuită de un sărman ghiozdan.
— Un ghiozdan?
— Da, un ghiozdan care zace neputincios la pământ.
— O, dar Cro al meu nu vrea să știe decât de Ghiozdanul Zburător!
— Despre el îți vorbesc! Anume Zburătorul zace acolo. Dezumflat. ’Ți-nchipui? Și-a pierdut puterea de zbor și acuma-i ca orice alt ghiozdan. Trebuie cărat în spate până la liceu și înapoi.
— Oh, îmi imaginez cum e să fii ghiozdan, să porți în tine cărți înțelepte și să nu poți zbura! Să trebuiască să te ducă cineva în spate! Asta-i ca și în cazul nostru. Puii au tată, tătic, tătel, dar trebuie să vină încoace călugărul să-i învețe cum să treacă în zbor peste prăpastie. Acuș ai să-l vezi și tu venind fără mănuși de box și cum le arată puișorilor ce să facă pentru a putea zbura. Dar ia zi și tu, nu mai frumos ar fi să le arate tătelu’, tăticu’ ce trebuie să faci ca să te ții pe aer?
Și Aurăreasa află uluită că frumoasa corboaică nu are păreri prea bune despre bărbătușul ei. El nu se pricepe să-și învețe nici puișorii lui cum să zboare, dar cum să poată învăța un ghiozdan să-și recapete zborul? Și încă un ghiozdan fără cărți în el. Corboaica îi mai spune cu amărăciune că pe Cro al ei îl preocupă lucruri din sferele înalte, mult mai înalte decât zborul păsărilor. El urmărește de sus viața lumii, cu toate prostiile și deșteptăciunile ei. Se antrenează să trăiască patru sute și ceva de ani. Iar așa ceva se obţine acumulând multe cunoștinţe. Și el asta face. Acumulează.
— Te sfătuiesc să nu te bazezi pe Cro, zice deodată corboaica. Uită de ajutorul lui. Mai bine ia și du-te la Corboiul Bătrân de peste deal. Îl găsești prin văgăunile din jurul Mănăstirii Hârjauca. El are acumulați peste trei sute de ani de zbor. Dacă transformăm în ore de zbor, reiese că… Ia să socotim în minte. Mmm… de-nmulțit cu 365 – anii bisecți nu se pun la socoteală –, înmulțit cu 24, egal… două milioane șase sute șaizeci și trei de ore de zbor… Păi, gândește-te și tu: cu o asemenea experiență de zbor, nu se poate să nu știe cum să-l ajute pe vestitul Ghiozdan să se ridice de la pământ. Hai, gata! Lasă-ne în pace. Mai ales că, uite, a venit călugărul și începe lecția de zbor pentru puișorii mei.
De bună seamă, puișorii se uită în jos cu mare atenție. Urmăresc încântați cum pe malul prăpastiei călugărul își întinde brațele în părți și începe să dea lin din ele, ca și cum ar da din aripi. Și încetul cu încetul, se desprinde de pământ, o ia înainte plutind prin aer pe deasupra prăpastiei, care la ora asta e plină ochi cu o ceață luminoasă. Le arată puișorilor cum ar trebui să se sprijine cu aripile de aer. Călugărul trece lin de pe un mal al prăpastiei pe celălalt. Iar de pe celălalt mal, le trimite semne de încurajare cu trei degete făcute buchet, apoi vine lin înapoi peste prăpastie, după care se îndreaptă, tot în zbor, spre chilioara lui.
— Asta ar trebui să le arate puișorilor mei tăticul lor, nu călugărul. Călugărul și așa nu-și vede capul de treburi și rugăciuni. Și-apoi el zboară, mă rog, ca să facă sport, nu că ar vrea să se facă pasăre zburătoare. Dar puiuții mei ard de nerăbdare să se facă păsări zburătoare. Doar că n-au avut noroc de-un tătic capabil să-i înțeleagă.
