Îmi amintesc foarte bine seara în care am mers cu un grup de prieteni (preponderent francezi) să vedem 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile de Cristian Mungiu. Luase deja Palme d’Or și curiozitatea noastră era mare. Îmi amintesc șocul emoțional al francezilor, cărora nu le venea să creadă că filmul nu este o hiperbolă cinematografică, ci o descriere realistă a unei realități nu prea îndepărtate în timp și spațiu.
Îmi mai amintesc și decepția personală. Nu pentru că nu mi-a plăcut filmul, ci pentru că am avut impresia unui plonjon în trecutul cinematografic. Acea lume depresivă și dezolantă socialistă fusese deja fundalul unui număr impunător de filme rusești, de exemplu, realizate la începutul anilor ’90. Filmul lui Mungiu parcă mă întorcea în acea epocă, fără a-mi povesti ceva fundamental nou. Totodată, înțelegeam perfect efectul produs asupra publicului european și asupra juraților de la Cannes.
Croazeta iubește cineaștii capabili să transforme tensiunile morale ale epocii lor în materie dramatică. Odată cu a doua Palme d’Or câștigată anul acesta pentru Fjord, regizorul român Cristian Mungiu intră definitiv în cercul foarte restrâns al autorilor consacrați de două ori la Festivalul de la Cannes (Francis Ford Coppola, Bille August, Emir Kusturica, Shōhei Imamura, frații Jean-Pierre și Luc Dardenne, Michael Haneke, Ken Loach, Ruben Östlund), la aproape douăzeci de ani după șocul provocat de 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Această nouă distincție confirmă ceea ce mulți intuiau deja: Mungiu nu este doar unul dintre marii cineaști români contemporani, ci și unul dintre cei mai lucizi și necruțători observatori ai Europei moderne.
Născut în 1968, la Iași, în nord-estul României, Cristian Mungiu a crescut sub regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu. Experiența unei societăți închise, în care intimitatea era permanent supravegheată de instituții, traversează întreaga sa operă. Înainte de a se orienta către cinema, a studiat literatura engleză și a lucrat ca jurnalist și asistent de regie. Această formație literară explică, probabil, gustul său pentru dialogurile dense, situațiile morale ambigue și construcțiile narative care funcționează ca adevărate disecții sociale.
La începutul anilor 2000, Mungiu devine una dintre figurile centrale ale Noului Val Românesc, mișcare cinematografică ce îi include și pe Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu și care impune un cinema auster, realist și profund politic. Acolo unde alți cineaști europeni aleg emfaza sau simbolismul, Mungiu preferă observația clinică: cameră discretă, scene lungi fără muzică, dialoguri naturaliste și, mai ales, o tensiune permanentă între individ și structurile de putere.
Primul său lungmetraj, Occident, anunță deja temele care îi vor defini opera. Această cronică dulce-amară urmărește mai multe personaje care visează să emigreze în Occident, într-o Românie încă bântuită de promisiunile neîmplinite ale tranziției postcomuniste. Tonul este mai luminos decât în filmele sale ulterioare, dar regăsim deja fascinația pentru destinele prinse în capcana condițiilor economice și sociale.
Recunoașterea internațională vine în 2007, odată cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, probabil opera sa cea mai cunoscută. Plasat în ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, filmul urmărește parcursul a două studente care încearcă să obțină un avort clandestin. Rareori cinemaul european a arătat cu atâta sobrietate violența birocratică și morală a unui regim autoritar. Regia, construită pe planuri-secvență apăsătoare și pe refuzul oricărui spectaculos, transformă fiecare deplasare într-o probă fizică. Filmul câștigă Palme d’Or și devine instantaneu un clasic al cinemaului contemporan.
Mungiu își continuă apoi explorarea fracturilor morale ale societății românești cu Amintiri din Epoca de Aur, film colectiv pe care îl scrie și îl produce parțial. Mai satirică, opera reconstituie absurditățile perioadei comuniste prin mai multe povești inspirate din legende urbane. Dincolo de umorul negru, se simte deja reflecția cineastului asupra modului în care sistemele politice modelează comportamentele cotidiene.
Cu După dealuri, Mungiu atinge o nouă formă de radicalitate artistică. Inspirat dintr-un fapt divers real, filmul urmărește o tânără care merge să-și regăsească prietena într-o mănăstire ortodoxă izolată. Treptat, religia devine un instrument de control și excludere. Ceea ce fascinează la Mungiu este capacitatea sa de a evita orice simplificare: personajele nu sunt niciodată reduse la monștri sau victime absolute. Fiecare acționează conform unei logici intime, culturale sau spirituale, pe care regizorul o expune fără să judece frontal. Filmul primește premiul pentru scenariu la Cannes, precum și un dublu premiu de interpretare feminină.
În 2016, Bacalaureat prelungește această reflecție asupra corupției morale. Un tată dispus să facă orice pentru viitorul universitar al fiicei sale ajunge prins într-un mecanism al compromisurilor succesive. Și aici, Mungiu observă felul în care idealurile se prăbușesc în fața mecanismelor invizibile ale puterii sociale. Ceea ce ar putea fi doar un thriller psihologic devine o meditație sumbră despre moștenirea comunismului și contaminarea conștiințelor.
Apoi vine R.M.N., probabil filmul său cel mai explicit european înainte de Fjord. Acțiunea se desfășoară într-un sat din Transilvania și examinează tensiunile identitare provocate de sosirea unor muncitori imigranți din Sri Lanka. Mungiu filmează aici o Europă rurală măcinată de frica de celălalt, de reflexe naționaliste și de fracturi culturale. O lungă scenă de adunare publică, filmată aproape în timp real, rămâne unul dintre marile momente ale cinemaului european recent: un teatru al urii cotidiene în care fiecare pretinde că apără valori universale, dezvăluindu-și în același timp propriile contradicții.
Noul lungmetraj al lui Cristian Mungiu, Fjord, apare astăzi ca o culminare firească a acestui parcurs artistic. Filmat între Norvegia și România, filmul spune povestea unui cuplu româno-norvegian foarte religios, stabilit într-o mică comunitate scandinavă. Atunci când serviciile sociale îi suspectează pe părinți de violențe educative asupra copiilor lor, familia se prăbușește într-un coșmar administrativ și mediatic.
Pe hârtie, subiectul ar putea da naștere unei simple drame sociale demonstrative. Dar Mungiu refuză constant confortul ideologic. Forța sa constă tocmai în capacitatea de a menține spectatorul într-o zonă de disconfort moral. Sunt părinții victimele unui sistem prea intruziv? Sau sunt prizonierii unei viziuni religioase și autoritare asupra familiei? Cineastul nu oferă niciodată un răspuns definitiv. Ca în cele mai bune filme ale sale, el pune în scenă ciocnirea dintre două sisteme de valori ireconciliabile: Europa liberală și progresistă, pe de o parte, și moștenirea conservatoare și religioasă, pe de altă parte.
Din punct de vedere vizual, Fjord marchează și o evoluție importantă în cinemaul său. Peisajele norvegiene, vaste și glaciare, înlocuiesc spațiile urbane românești sufocante din filmele sale anterioare. Totuși, această deschidere geografică nu produce niciun sentiment de eliberare. Dimpotrivă, frumusețea fiordurilor accentuează izolarea personajelor. Cadrul natural devine aproape o închisoare tăcută.
Alegerea lui Sebastian Stan și a lui Renate Reinsve pentru rolurile principale reflectă, de asemenea, ambiția internațională a proiectului. Amândoi joacă cu o remarcabilă reținere, fidelă universului lui Mungiu. În filmele sale, exploziile emoționale sunt rare; violența se naște întotdeauna din ceea ce rămâne reprimat.
Cu Fjord, Cristian Mungiu demonstrează că rămâne un cineast esențial tocmai pentru că refuză răspunsurile facile. Cinemaul său nu caută nici să liniștească, nici să flateze spectatorul. El preferă să expună contradicțiile politice, morale și culturale ale epocii noastre în toată complexitatea lor. Într-un moment în care dezbaterea publică se reduce adesea la opoziții simpliste, opera lui Mungiu reamintește că marele cinema este, înainte de toate, arta de a face realitatea mai tulbure, mai ambiguă și mai profund umană.
