Sunt poeme epice despre eroi și faptele lor pentru glorie. Această evocare nu e despre
ei, e despre un om mărunțel întâi nenăscut, apoi născut înainte de vreme și jocul lui pentru viață.
Partea I
nenăscut
Poate, dacă aș fi avut mai puțină grabă în fire, aș mai fi întârziat în așternut
în acea sâmbătă dimineață de noiembrie cu aerul greu de cenușa regretelor,
mi‑așfi dat răgaz să ascult murmurul inimii tale în ecoul inimii mele,
dar erai doar un copilaș, o miniatură într‑un con de lumină albă
cu sprâncene și genele lungi, cu pielea transparentă
peste urzeala delicată din fire de os și plămânii cât miezul de piersică,
încă nu țise alcătuiseră alveolele pulmonare, nici corzile vocale,
încă nu deosebeai între atâtea zgomote ale lumii
vocea și respirația mamei tale, cum să‑mi fispus(în ce fel?)
Mamă, ai grijă!
(astăzise vor pune în cumpănă rosturile lumii tale!)
Poate, dacă așfi fost îndeajuns de prevăzătoare,
așfi întrezărit prin perdele umbrele ursitoarelor,
aș fi deslușit îndepărtat croncănitul ciorilor,
dar nu întotdeauna sinele pe sine se aude, se urmează
și niciodată cerurile nu dau seamă pământului.
Poate atunci nu aș fi pus pe podeaua rece întâi piciorul stâng,
tu nu te‑ai fi rostogolit, nu ai fi dat din mâiniși din piciorușe atât de viguros,
nu mi‑ai fi trimissemn de viață sau de moarte
două picături de sânge pe albitura de corp.
Vederea lor m‑a străpuns, spaima mi‑a îndoit genunchii.
Au mai fost semne rele și mai înainte.
Miercuri ar fi fost o zi de serviciu ca oricare alta,
respiram cuvintele din aer în modul cel mai firesc,
dar mi‑au spusla intrarea în instituție că șeful meu
a murit peste noapte șis‑a înțepenit aerul în mine.
Cum așa, a murit? Da, a murit, a căzut din picioare,
a rămasrigid pe alee, s‑a împiedicat de elsoția
când a ieșit din casă să‑l aștepte,
el, care avea grijă să facă același număr de pași la plecare câți făcuse la venire,
a murit în curtea caseisale, creierul is‑a inundat de sânge.
De câte ori nu ne citea obsesiv din ziare despre alții care sfârșiseră la fel.
Uite cum s‑a dus! se minuna. E extraordinar cum stau în echilibru talerele balanței,
când pui pe ele viețile oamenilor!Tânăr cu bătrân, bun cu rău, drept cu nedrept,
viața cântărește în moarte puțin mai mult decât un fulg.
În biroul lui cu ușă capitonată, unde de curând își ordonase lucrurile personale,
arămasaprinsăocandelă–dacăsufletulrătăcitosăcautesărevină,săgăseascăcaleaînapoipelumină.
Stăruiau șoaptele în aer scămoase – băieții lui o să se descurce fără tată,
i‑au rămas neterminate casa și toate treburile pentru care a ars
ca acea lumânare în amiaza mare.
Joi m‑am rugat pentru prietenul care a făcut ultimul drum,
îmi zvâcneau tâmplele în cadența cortegiului funerar
care l‑a însoțit în freamăt până la cimitir,
puterea netăgăduită a superstițiilor îmi destrăma gândurile.
Prejudecățile împiedică femeia însărcinată să meargă la înmormântare,
ca nu cumva, fără un înger păzitor, firul subțire al vieții noi
să se încâlcească cu firul vieții ce se sfârșește, cu cât te străduiești
să le îndepărtezi capetele, să nu se răsucească în nod.
Vezi cum preconcepțiile deznădăjduiesc mintea
și își pot găsi împlinirea într‑o clipire a genelor?
De ce plângi, mamă? Nu plânge. Îi faci rău bebelușului.
Iartă‑mă, fiul meu, nu mai plâng. Cineva apropiat a murit.
Nu era un om bun? Foarte bun. De ce a murit atunci?
Era bolnav, dar nu știa.Toți oamenii mor la un moment dat, când cresc.
Chiar și cei buni? Și ei. Dar nu și bebelușii, mamă? O, nu, fiule!
Fratele meu nici nu s‑a născut. E bine aici în burtica ta, doarme.
Să nu mai plângi, să nu îl trezești. Dulci șoapte îmi mângâie fața.
Nu mai plâng. Degete subțiri îmișterg lacrimile.
Vineri, am mers de mână cu fratele tău pe drumul de la grădinița de stat către casă,
strada oarbă, mărginită de blocuri înalte, se îngusta ca o trecătoare.
O să fim bine noi trei, tu ești bărbatul în casă de acum până de Crăciun,
când se va întoarce din țara ciocolatei tatăl vostru.
O să zboare în nori? Cum sunt norii, mamă?
O să‑mi aducă un avion? Unul mic? Bebelușului ce îi aduce?
Nu știu, fiule, el e prea mic. Unul cum vrei tu. Norii sunt ca zăpada.
Vocea mea avea în ea tremurul nopții care venea să mă‑nvăluie în neliniște și făcea să îmi țiuie
urechile,
adunam prin pori căldura palmei fratelui tău, îmi potriveam respirația cu ritmul pașilor lui.
Ia aminte, îmi spusese cineva, în noaptea Ovideniei se dezleagă porțile cerurilor,
sufletele de dincolo suntslobode să umble afară, să lași un vas cu apă și o lumânare aprinsă,
să fie ferite de ghinion viețile copiilor tăi!
Luna cernită intrase în primul pătrar, începuse să crească,
stelele ne însemnau drumul cu firimituri,
gânduri în suspensie sporeau cutremurul anxietății mele,
își risipeau conturul în penumbra genelor, migdalau irișii privirii,
proiectau inegal pe trotuar, de o parte și de alta a umbrei mele, două umbre.
De ce te‑ai trezit? Nu e timpul tău să te naști…
Ce‑am să‑i spun fratelui tău? Uite, se grăbește să se nască și tatăl vostru nu e cu noi.
(Continuare în numărul următor)
