(fragment de roman)
Acesta este un roman interactiv. Unele capitole necesită o decizie din partea cititorului, care influențează mersul poveștii. Cititorul ia această decizie — A sau B — și citește continuarea firului narativ ales în capitolele ulterioare marcate cu litera A și, respectiv, B. De exemplu, dacă după capitolul interactiv 2 cititorul a ales decizia A, atunci următorul capitol pe care îl va citit va fi 3 A.
CAPITOLUL 1
Gruz 200
Ieri Grișa s‑a întors de la război. Mă rog, de la operațiunea militară specială. Gruz 200. L‑au adus într‑un sicriu de zinc. Au pus sicriul în fața blocului, pe două taburete aduse din bucătăria cuiva, ca să fie plâns de babornițele cărora Grișa, cât era încă în viață, le făcea zile fripte. Erau bocitoare plătite cu ziua. Îți puteai da seama de asta după felul în care boceau cu schimbul la căpătâiul sicriului. Cum termina una, se ridica de lângă mort brusc și începea să trăncănească cu alta, în timp ce o a treia babă îi lua locul. Le vedeam aproape zilnic prin cartier, bocind metodic când pe unul, când pe altul.
Știam că sunt bocitoare, căci pe Grișa nu l‑ar fi bocit nimeni. Poate că maică‑sa a și vărsat câteva lacrimi, așa, ca să n‑o vorbească vecinii. Eu unu’ n‑am băgat de seamă. Acum, când Grișa e mort, toți răsuflă ușurați. Bocitoarele și‑au luat banii, iar vecinii și‑au recăpătat, în sfârșit, liniștea. Grișa ținuse în spaimă întreg blocul cât era în viață. Se îmbăta des și se îmbăta gălăgios. În tel’neașca lui albă, cu dungi albastre, pe care o purta mereu la vedere, cu bereta lui albastră, Grișa sărbătorea Ziua Trupelor Aeropurtate anul împrejur. Se lua la harță de la o nimica toată, iar întrebarea cu care îi plăcea să‑i intimideze pe alții era: „Da’ tu ai făcut armata?” Faptul că făcuse serviciul militar era cea mai mare realizare a sa și îl auzeam adesea povestind camarazilor de pahar despre săriturile sale cu parașuta. Câte au fost nici el nu mai știe.
Îmi plăcea de Grișa. Vânam împreună narcomanii din cartierul nostru, iar cu puțin noroc, și kurele. Era felul nostru de a servi comunitatea în care trăiam. Eu intram în joc mai mult pentru adrenalină decât pentru idee. Când eram singur, mă prefăceam că nu vedeam kurele punând plicuri în bandă izolantă galbenă pe sub pervazurile oamenilor. Grișa însă intra peste ei ca tancul. Îi bătea până se pișau pe ei — fie că erau bărbați sau femei. De asta făcuse prima dată pușcărie. I‑a tras o bătaie soră cu moartea unuia care a avut mai târziu tupeul să scrie plângere. Nu ne așteptasem niciunul la asta. „Cum, blea, să vinzi droguri și pe urmă să scrii plângere la poliție că te‑au bătut când le vindeai?!” urla el frustrat pe coridoarele secției de poliție. Dar legea e lege — cel puțin pentru cei ca noi — și Grișa a plecat la răcoare pe un an și două luni. Când s‑a întors, a început să bea ca și cum avea un ficat de rezervă. Să bea și să servească comunitatea cum știa el mai bine. Așa a intrat la pârnaie a doua oară. Doi ani jumătate pentru vătămare corporală. Ca mulți arestați, începuse corespondența cu o femeie. La una din vizite, mi‑a mărturisit, cumva uimit, că sunt o mulțime de femei care le scriu regulat deținuților, fie că se îndrăgostesc, fie că le este oarecum jale de ei. Oricum ar fi, Grișa avea de gând să se însoare cu fata cu care coresponda. Pentru prima dată părinții lui au îndrăznit să spere că vor apuca să aibă și nepoți. Mai rămânea însă o problemă.
Banii.
— Ce mai știi de plăți? m‑a întrebat în timpul unei vizite, îndesând receptorul peste ureche, până aceasta s‑a făcut roșie.
— Au mărit plățile, i‑am spus.
— Cât or mai fi?
— Nu știu. Se zvonește că fac bani buni băieții.
— Mmm…
— Mmm…
— Aici se zvonește că lumea nu‑i prea primește.
— Sau că îi primește cu întârziere, da, am auzit. Tu oricum mergi ca mobilizat, da?
— Îhî. Gaborilor de pe‑aci le place să glumească că plicul cu ordinul meu de mobilizare mă așteaptă deja.
— Clovnii pulii.
— Deși… Lumea vorbește că în curând or să înceapă să trimită și deținuți la război.
— Slută treaba…
Atât a fost. Atât am apucat să vorbim. Grișa se temea că războiul se va încheia până va ieși. Că n‑o să apuce să strângă bani de nuntă. Că n‑o să curețe Ucraina de naziști, așa cum curățise ani de‑a rândul cartierul de narcomani.
Dar războiul mergea înainte și n‑avea de gând să se oprească.
L‑au dus pe Grișa în cimitirul de pe coasta dealului, la marginea cartierului muncitoresc. În spatele crucilor, cât vedeai cu ochii — uzine. Acolo trăiau oamenii cartierului nostru și tot acolo mureau. Cimitirul era plin de morminte proaspete, cu pământ reavăn. În vântul ce se înteți dintr‑odată fluturau panglicile Sfântului Gheorghe și steagurile mândrei noastre Federații. De când a început războiul, cimitirul nostru deveni neîncăpător și consiliul local s‑a văzut nevoit să‑l extindă. De sub stema Federației, de pe portretele lor din timpul armatei, către cei adunați priveau băieți tineri, sănătoși. Cu jind priveau. Ca și cum încercau să le spună din sicriele lor de zinc să stăm naibii acasă. Unii priveau resemnați, ca și cum știau că moartea îi aștepta de‑acum în nesfârșitele stepe ucrainene. Iar în timp ce garda trăgea în aer focuri din Kalașnikov‑uri modernizate — un ultim omagiu celui căzut la datorie — ceva se petrecea cu mama lui Grișa. Femeia căzu în genunchi și începu să urle, ca și cum abia atunci realiză că Grișa zace în sicriu cu țeasta spartă și apoi cusută în grabă de un medic, care face asta toată ziua — strânge soldații, ca pe un puzzle lugubru, și încearcă să‑i aducă la o formă cât mai prezentabilă înainte de a‑i trimite mamelor și soțiilor. Și aproape niciodată nu reușește. Femeia a urlat, s‑a tăvălit prin țărâna umedă a cimitirului, și‑a rupt părul din cap, l‑a trimis dracului pe maiorul care venise să asiste la înmormântare și i‑a blestemat pe haholi. „Mi‑au omorât copilul!” făcu ea la urmă. S‑a ridicat și a rămas să privească absentă cum pământul îl înghite pe unicul ei fiu.
Nu a durat mai mult de zece minute totul. Preotul avea de citit altui Grișa și Serioja și Vanea în ziua aceea. Bocitoarele aveau de bocit alți necunoscuți. În curând toți se vor așeza la masă, vor mânca și vor bea pe îndelete. De sufletul lui Grișa, desigur. Pentru succesul operațiunii militare speciale, unii. În adâncul lor, toți vor răsufla ușurați. S‑a petrecut și asta. Vor merge pe la casele lor, în apartamentele lor comunale cu baie comună, în care, din ranchiună, fiecare locatar și‑a instalat propriul cazan, ca să împartă cu vecinul doar buda, nu și apa caldă. Se vor așeza în fotolii și vor porni televizoarele, unde brava noastră armată avansează kilometri în fiecare zi, iar Mariupolul este întotdeauna „aproape” cucerit de‑ai noștri.
Eu n‑am chef să stau la o masă cu oameni care n‑aveau ochi să‑l vadă pe Grișa. Într‑un fel, n‑aveau ochi să mă vadă nici pe mine, că știu că am mama bolnavă și mă încumet să nu merg la război ca să fac niscai bani pentru leacuri. După ce‑mi iau rămas‑bun de la Grișa, pun gluga pe cap, căștile în urechi și merg cu mâinile în buzunare înspre cartier. Ascult Nautilius Pompilius, Zveri. Nu mă simt îndoliat. Grișa n‑ar fi vrut să‑i port doliu. Îi iubea pe Nautilius. Nu apucase să‑i vadă, că ei nu veneau niciodată în orașul nostru de provincie. Nici dracu’ nu vine aici. Toți, în schimb, caută să plece. La „centru” sau, mai nou, pe front. De la magazin mi‑am luat o sticlă de vodcă, o bucată de salam, o pâine neagră și un pachet de țigări. La casă, vânzătoarea, tanti Liuba, mi‑a spus că nu‑mi ajung banii. Rușinat, m‑am căutat prin buzunare, în timp ce oamenii dădeau năvală la casă, țăcănind nemulțumiți din limbă, că îi rețin.
— Tanti Liuba, hai treceți‑mă azi în carnet. Mâine îmi intră banii și vi‑i dau, i‑am spus și n‑am mințit‑o.
Tanti Liuba mă știa de când eram puști. Mereu i‑am adus banii și mereu am ținut s‑o atenționez despre huliganii care mai veneau uneori să‑i fure din magazin. În acea zi tanti Liuba s‑a uitat descurajată la mine, făcându‑mi semn cu ochiul înspre capătul magazinului. Patronul se opri din aranjat marfa. Grăsanul avea de‑acum ochii pe noi, așteptând ca un vulpoi să vadă reacția ei. „Îmi pare rău, Artiom”, i‑am citit pe buze. I‑am zâmbit cât am putut de politicos și am dus salamul înapoi la frigider.
Pe hrușceovka noastră așternuseră un banner cu litera „Z”. Acoperea tot blocul. Îl vedeau toți care treceau pe centura orașului mergând la serviciu. Partea de sus venea fix peste geamurile camerelor noastre — a mea și a mamei. Litera era vopsită în niște dungi albe și negre, iar când soarele se încumeta să iasă palid deasupra cartierului, jocul grotesc al luminilor îmi făcea camera să apară ca în spatele unor gratii. Acele gratii alunecau de pe tavan pe podea, împreună cu soarele întodeauna zgârcit, în timp ce armata noastră, a câta lună, lua nu știu ce Soledar. Când înșiram rufele pe sfoară, bannerul, prăfuit de la atâtea mașini, le murdărea la loc. Mirosul detergentului de rufe înseamnă acasă. O casă în care suntem ca pecetluiți.
Îi zic asta mamei.
