Mă gândeam că mai bine nu voi scrie deloc decât să o fac în limba rusă
Iya Kiva: „Dacă scriu, înseamnă că exist”
Cum transformă războiul limba‑ jul poetic, în opinia ta? Duce războiul la crearea unei noi forme de exprimare în poezie sau doar aprofundează temele deja existente?
Cred că războiul frânge limbajul, deoarece realitatea se destramă în bucăți. Dacă luăm doar războiul la scară largă, după 2022, și facem o comparație cu perioada de dinainte, poezia este foarte diferită. Oamenii care trăiesc în Ucraina – nu refugiații sau emigranții, ci cei care au rămas aici – scriu acum cu imperfecțiuni. Ucrainenii, care înainte scriau fluent, estetic, acum scriu lăsând „crăpături” între cuvinte. Nu pentru că nu știu să scrie, ci pentru că realitatea este fragmentată, iar a o reda astfel este un act de sinceritate. Conștient aleg să fixeze o realitate sfărâmată, în care toți cei din Ucraina se regăsesc. Limbajul se frânge și se destramă. Nu doar cel poetic, ci și cel cotidian, pentru că ieri un cuvânt avea sens, iar azi poate că nu mai descrie realitatea. Cuvintele se uzează rapid. E ca și cum ai purta aceeași haină tot timpul, până se găurește. Anumite expresii folosite la începutul războiului, precum „як ти?” – „cum ești?”, „ești bine?” –, au devenit lipsite de relevanță. Acum nimeni nu mai întreabă așa.
Războiul funcționează ca un cenzor. Suntem limitați la anumite teme, moduri de gândire și cuvinte. Oamenii scriu despre război, despre iubire, dar despre iubirea din timpul războiului. E ca și cum ai lucra același mic petic de pământ, iar la un moment dat realizezi că ai săpat prea adânc groapa și nu mai este nimic de spus. E un carusel emoțional. Pe de o parte, nu poți scrie detașat despre flori sau frumusețea vieții. Pe de altă parte, nu poți folosi aceleași cuvinte la nesfârșit. Astfel, adesea te prăbușești în tăcere și nu mai știi ce ai putea spune.
Cât despre o nouă formă de exprimare, nu aș spune că războiul aduce ceva cu totul nou. Războiul durează la noi de 10 ani, iar oamenii scriu de atunci. Personal, am trecut prin toate etapele, mai întâi am scris minimalist, fără metafore, pentru claritate – moartea e moarte, viața e viață, războiul e război. Apoi am scris experiența mea de refugiată și poveștile altora. După aceea, am revenit la poezia mai metaforică.
Nu cred că războiul creează forme noi, ci mai degrabă legitimează unele deja existente. Poeții aflați pe front scriu poezii narative, clare, adesea ironice. Există o diferență între cei din prima linie și cei din spatele frontului. Poezia feminină, în special cea din spatele frontului, este foarte tragică, intensă, ca un crescendo. Ridicăm vocea, încercând să arătăm lumii realitatea în cel mai viu și puternic mod posibil, pentru că femeile pot pleca din Ucraina și interacționează cu colegii din străinătate.
Pe de altă parte, cei care luptă cu arma în mână înțeleg perfect ce văd acolo – sunt intestinele camarazilor pe tine, mâini și picioare amputate, sânge, bucăți de carne. Ei nu scriu despre iadul în care trăiesc de dimineața până seara. Și nici nu pot prezenta această experiență ca pe una unică. În loc de asta, ei recurg la ironie, descriind viața de zi cu zi ca pe un scurtmetraj, rezultând o poezie bună, cu metafore, nu doar cu relatări factuale. Tragedia din jurul lor nu e ignorată, dar nu poate fi descrisă constant, pentru că în jurul lor sunt răniți și ucigași, iar această realitate devine parte din cotidian. Ei se concentrează pe camarazi, în timp ce noi scriem mai mult pentru cei din spatele frontului și pentru lumea din afara țării.
Ai început să scrii poezii despre răz‑ boi chiar din 2014, inițial în limba rusă. Care a fost scopul tău?
Ei bine, când a început războiul, au apărut și poeziile despre război. Acum este un război la scară largă, iar dimensiunea este diferită. Atunci, dacă ne amintim bine, era un război hibrid. Serviciile secrete ruse au lucrat mult în această direcție, astfel încât să pară că oamenii își doresc asta, așa cum se întâmplă și în Transnistria sau Georgia. De fiecare dată, scenariul este același. Foarte mulți oameni nu înțelegeau că ceea ce se întâmplă este un război. Da, poate că nu avea aceeași amploare, dar când cineva își pierde, să spunem, mama, tatăl sau copilul, doare la fel de mult. Fie că este o victimă sau un milion, tot o tragedie rămâne. Eu, pur și simplu, în acel moment, am avut o cădere completă în încercarea de a înțelege ce se întâmplă. Eram în război, orașul meu era ocupat, iar eu plecam cu aproape nimic. Pe de altă parte, o mulțime de oameni nu înțelegea ce se petrece. Avem o țară mare, cu drumuri destul de proaste. Și simți că lumea ta s-a prăbușit, totul s-a năruit. Aveam 30 de ani și, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, m-am trezit pe stradă. Este perioada în care oamenii își construiesc cariere, își fac familii, iar eu am realizat că trebuie să muncesc din greu, pentru că trebuia să supraviețuiesc într-un fel sau altul. Și tot timpul acesta părea risipit. Ar fi putut fi altfel. Simțeam nevoia să strig. Probabil, te întrebi de ce scriu. Vreau să strig. Vreau ca toată lumea să spună lucrurilor pe nume. Să nu mai spună că în Donețk toată populația voia cu Rusia. La început, au fost proteste, o solidaritate cu evenimentele de la Kiev. Apoi, acestea s-au transformat în proteste împotriva ocupației. Erau sloganuri de genul „Nu războiului!”, „Putin, pleacă!” și alte mesaje care exprimau dorința de a nu ne integra în Rusia. S-au făcut investigații care arată că un număr semnificativ de provocatori și agenți ai serviciilor secrete ruse erau implicați, și asta este adevărat. Îmi doresc ca toată lumea să spună lucrurilor pe nume. Cred că începi să scrii despre război pentru că vrei să spui că viața ta contează. Nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă. Da, nu pot opri un tanc cu mâinile goale, dar pot scrie, pot striga și pot spune că ceea ce se întâmplă aici este război, că suntem sub ocupație, că Crimeea a fost anexată.
Pentru cine scriai?
La început, desigur, scriam în special pentru mine, dar era și un dialog interior, ca să-i fac și pe ucraineni să înțeleagă realitatea. Atunci nu existau traduceri, nu era ideea că cineva te va traduce și te vor auzi oamenii din alte părți. Așadar, scriam despre război și despre experiența a ceea ce numim persoană strămutată, a unui refugiat intern. În acest context, îmi propuneam să descriu problemele reale. Vârsta pe care o aveam nu era tocmai potrivită pentru a mă afla pe stradă. La 20 de ani ai multe oportunități, poți merge la altă universitate, însă nu la 30. În fond, mă simțeam ca un animal rănit care urlă. Nu cu speranța că cineva mă va auzi, ci ca atunci când te apropii de un animal de companie bolnav sau rănit și el începe să se agite. Aceasta este percepția mea; fiecare o resimte diferit. Au existat diferite etape în societate în ceea ce privește reacțiile la ceea ce se întâmplă. Foarte des, oamenii din regiunile Donețk și Lugansk au fost acuzați, s-a spus că noi, de fapt, am vrut asta, că toți suntem pentru lumea rusă și așa mai departe. Dar după anul 2022, este deja clar: „Vrei, nu vrei, îți place sau nu – suportă, draga mea”, cum a spus Putin.
Ce te‑a motivat să continui să scrii?
Ei bine, cred că totul se reduce la durere. Nu vrei să te confrunți cu ea, dar ea există – atacuri de panică, o mulțime de probleme de tot felul. Înțelegi că aceste probleme nu se vor sfârși niciodată. Nu există povești de succes pentru toată lumea. Evident, există povești de succes pentru cei care au mulți bani, iar ei au avut puterea și înainte de război. Însă pentru o persoană obișnuită, problemele devin din ce în ce mai numeroase, greu de rezolvat. Ca adult, îți dai seama că ele vor exista întotdeauna, dar vor lua forme diferite. Scrii pentru a te simți viu. În esență, este o formă de control. Dacă reușești, prin cuvinte, să îți definești realitatea, înseamnă că o controlezi. Războiul însă e o umilință totală, produce o durere copleșitoare și cu toții simțim că nu ne controlăm viața. Oricine din Ucraina poate să nu se trezească mâine dimineață sau să se trezească în spital după un bombardament. Pentru mine, scrisul este un mod de a fi vie.
S‑a schimbat ceva din februarie 2022?
În principiu, am realizat recent că așa mă simt vie. Dacă scriu, înseamnă că exist.
Care este atitudinea ta față de cultura rusă?
Acesta nu este un subiect care să-i preocupe în mod special pe ucraineni. Din perspectivă biografică, eu sunt filolog rus de profesie. În copilărie am scris în limba rusă și, evident, aceasta era limba mea. Nu că aș iubi Rusia, dar voiam să știu cum au scris și alții, cum pot eu să o fac bine. Reacțiile la această cultură s-au schimbat semnificativ. În 2014, când totul părea distrus, nu aveam nimic în afară de cuvinte. Nici casă, nici un loc de muncă, nimic. Nu aveam prieteni care să mă ajute; adulții, de obicei, își poartă singuri de grijă. Trei zile poate că cineva îți oferă ajutor, îți dă lucruri de primă necesitate, dar nimeni nu-ți va rezolva problemele, nu-ți va găsi un loc de muncă și nu-ți va construi o nouă viață. Am simțit o mare furie, deoarece înțelegeam că singura mea resursă în acele momente era limba rusă, un simplu mijloc de autoexprimare.
Consider că atitudinea mea și a altor ucraineni față de cultura și limba rusă are o importanță majoră. Este esențial să conștientizăm cu toții – și eu însămi am avut nevoie de timp pentru a înțelege – că limba rusă, pe care o consideram a noastră, este rezultatul politicii coloniale și imperialiste din perioada sovietică, în spatele căreia s-au aflat genociduri, Holodomorul, războaie și multe alte tragedii. Aceasta este prima parte a reflecției mele. Apoi, a trebuit să accept că cultura rusă nu este cultura mea, deși în școală am fost învățată că ar trebui să fie.
Am fost educați să credem că avem, de fapt, două culturi, dar nimeni nu ne explica de ce este așa. Ni se spunea că aceasta este cultura principală, iar cealaltă, ucraineană, nu este la fel de importantă. Trebuie să înțelegem că aceasta este cultura țării vecine, este limba țării vecine; nu este limba noastră și nici cultura noastră, iar noi trebuie să îi lăsăm pe ei să se descurce singuri cu asta. Dacă dorim să supraviețuim ca națiune, aceasta se construiește în jurul unei identități culturale. Cum altfel am putea reuși?
Nu pot înțelege cum colegii reușesc să ne susțină atât pe noi, cât și pe ruși în același timp. De ce sunt susținuți rușii, care nu pot face nimic pentru țara lor în acest moment și se simt complet neputincioși? De ce li se dă voce? Aceasta este o chestiune pe care nu o înțeleg deloc. Când mă uit la programele târgurilor de carte, ale festivalurilor, sunt uimită. Rusia este asociată cu puterea și toți s-au obișnuit să creadă că, în numele regiunii noastre, vorbește doar Rusia.
Dacă nu va exista o unificare în jurul culturii, istoriei și limbii ucrainene, atunci vom fi asimilați din nou, așa cum s-a mai întâmplat. Dacă ne dorim libertate și independență, nu avem altă cale. Noi nu avem calea pe care au urmat-o țările din America Latină, care și-au creat propriile versiuni ale limbii spaniole și acum se mândresc cu faptul că vorbesc spaniola mexicană sau alte dialecte. Ei spun: „Nu, noi nu vorbim ca în Spania. Noi o facem în felul nostru”. Războiul ne-a tăiat definitiv această opțiune. Nu vom avea niciodată o versiune ucraineană a limbii ruse. Este evident. Schimbările în rândul populației în vârstă din regiunile rusofone nu se vor produce peste noapte. Poate că vor dura 10 ani, poate 20. Unii nu pot face tranziția, alții se simt intimidați, iar alții se tem. În general, oamenii au alte priorități. Nu toți se ocupă de munca intelectuală și nu toți văd valoarea în aceasta. Cel mai important este ca acești oameni să fie de partea Ucrainei, iar noi vom găsi modalități de a comunica cu ei.
În familie, comunicați în rusă?
Da, în familia mea comunicam în rusă, iar ucrainiana era o limbă pasivă pentru mine. Puteam să urmăresc filme, să ascult muzică și să citesc cărți în ucraineană, dar nu reușeam să gândesc liber în această limbă pentru a scrie. Desigur, nu-mi plăcea situația, așa că am încercat să citesc mai mult. M-am dedicat intens autoeducației, pentru că un număr uriaș de autori contemporani și clasici nu ajungeau în regiunea mea, așa cum aveam nevoie. Trăiam într-o lume fără internet, unde nimeni nu îți spunea că există astfel de autori și nu aveai cum să afli despre ei. Apoi, la Kiev, am întâlnit autori de vârsta mea și am început să îi citesc; ei îmi povesteau tot felul de lucruri. Dar care e povestea mea? Pentru mulți ucraineni, limba rusă este percepută ca fiind limba imperiului. Aceasta nu înseamnă că iubești Rusia sau cultura rusă. Nu înseamnă că, dacă nu-l citești pe Pușkin dimineața, ziua ta a fost irosită. Pur și simplu, percepi că aceasta este limba ta, așa cum ai fost învățat. În Donețk, limba rusă este predominantă, practic este singura limbă vorbită. În regiune mai există sate cu populație vorbitoare de ucraineană, dar orașul este diferit. Aceasta a fost structura impusă încă de pe vremea lui Stalin, în perioada de industrializare. Practic, nu exista o înțelegere clară a ceea ce reprezintă istoria noastră, a ucrainenilor. Acum, situația s-a schimbat. Atunci nu aveai altă opțiune – fie scriai în rusă, fie tăceai. Eu nu sunt pregătită să-mi dau istoria nimănui, mai ales că războiul a început din orașul meu. Nimeni nu poate scrie cu același impact ca o persoană afectată direct de aceste evenimente.
Ți‑a fost dificil să treci la ucraineană?
Am început să scriu în ucraineană destul de repede, în perioada 2015-2016, dar foarte puțin, pentru că simțeam o frică și nesiguranță. Limbile înrudite au propriile probleme. Te temi tot timpul că vei trece la cealaltă limbă, pentru că multe cuvinte sunt asemănătoare. Însă în 2018 am început să fac o tranziție consecventă spre ucraineană, devenind astfel un autor bilingv. În toate aspectele vieții de zi cu zi, am început să folosesc doar ucraineana, pentru că altfel nu poți face această schimbare. Este o alegere personală: vrei să te adaptezi sau nu. Desigur, există anumite frici, întrucât pentru un scriitor limba este totul. Nu poți să faci o astfel de tranziție fără efort. De exemplu, pentru a merge la magazin, ai nevoie de 300 de cuvinte, iar pentru a scrie, trebuie să ai un bagaj de cunoștințe, stiluri, regionalisme și, în general, să simți multe lucruri. La început, nu mă simțeam în interiorul limbii. Mi se părea că nu voi reuși să trec complet la ucraineană. Dar pe 24 februarie, îmi amintesc, nu eram acasă când a început războiul și m-am simțit ca într-o capcană. Eram cufundată în gânduri. Toți acești „ruși” intelectuali îmi stârneau un profund dispreț și mă cuprindea o senzație de greață. Nu știu cum să explic asta. A fost un flashmob numit „Ramele Negre”, dar nimeni dintre ei nu a spus nimic despre trecut; au trăit în această realitate, au fost martori la ce se întâmplă și au pretins că nu-i afectează. Așa era. Mulți autori ruși, într-un fel sau altul, primeau subvenții de la stat, premii. Știm cu toții că notorietatea lor se datorează investițiilor masive ale țării lor pentru a susține imperialismul rus. Aceste lucruri m-au zguduit profund; am simțit o frustrare crescândă, gândindu-mă că mai bine nu voi scrie deloc decât să o fac în limba rusă. M-am gândit să nu scriu deloc timp de o lună. Deși știam ucraineana din școală, cunoștințele mele erau foarte limitate. Abia în 2014 a început un adevărat boom al traducerilor; au apărut programe care sprijină traducerile în limba ucraineană. În trecut, ne simțeam ca niște invalizi. Piața noastră de carte era sufocată de cărțile rusești, care se vindeau la prețuri derizorii din cauza contrabandei. Costau mai puțin decât cărțile ucrainene, ceea ce e imposibil în mod real, deoarece o carte de import, cu taxe, nu poate costa mai puțin. Cărțile noastre erau mai scumpe. Mulți ucraineni nici măcar nu știau să citească în ucraineană. Acum, chiar și cei mai în vârstă încearcă să învețe. Vor să vorbească, chiar dacă greșesc. Vor să facă parte din acest spațiu. În cazul meu, am citit întreaga literatură clasică rusă la școală și la universitate, dar acum nu mă mai atrage. Poate că literatura și cultura rusă nu mă mai fascinează deoarece o cunosc bine. Acum, sincer, nu găsesc nimic interesant în viața lor. Când citesc cărțile lor, nu mă atrag, pentru că ceea ce scriu ei și acțiunile celor de la conducerea țării lor nu au nicio legătură. Mi se pare că acești oameni trăiesc într-o lume imaginară. Aș dori să citesc despre ceea ce se întâmplă cu adevărat acolo, despre cum au ajuns în această situație și, poate, să facă și traduceri. De exemplu, eu cunosc poloneza și citesc multe lucrări traduse în această limbă. Aceasta a fost poziția mea până în 2014, când nu aveam acel sentiment de acasă, acel spațiu unde să mă simt complet liberă, știind exact unde se află fiecare lucru. Foloseam deseori această metaforă: este ca și cum te-ai muta într-o casă nouă. Ai nevoie de timp pentru renovări, pentru a pune totul la locul lui, pentru a te obișnui cu spațiul, ca acesta să devină, în cele din urmă, al tău. Mă gândeam că Putin nu are copyright asupra limbii ruse; este limba mea, limba părinților mei, o limbă cu care am crescut. Mi se părea că mi-ar fi rușine să spun: acum voi trece la altă limbă. Era ca și cum aș fi trădat Donețkul meu. Am avut acest sentiment. Acum înțeleg că centrismul ucrainean este singura direcție de viitor. În toate țările influențate de Rusia, cum ar fi Moldova sau Georgia, dacă nu alegi să te concentrezi asupra limbii tale, asupra propriei culturii și a propriei istorii, nu le dezvolți la adevărata lor capacitate. Nu îmi mai doresc să am nimic în comun cu limba rusă. Este o senzație la nivel fizic. Așa cum este neplăcut să stai aproape de o persoană care miroase urât, așa simt și față de tot ce ține de limba rusă, de cultura rusă și de tot ce derivă din acestea. Pur și simplu, nu vrei să te afli acolo; este o senzație fizică de disconfort.
Crezi că acest punct de vedere al tău s‑ar putea schimba vreodată?
Nu cred că s-ar putea schimba. De ce ar trebui să se schimbe?
Nu poți spune că în cultura rusă nu există nimic bun, nu‑i așa?
Asta nu e problema mea; nu este cultura mea și nu mă interesează. Cred că în Ucraina, următoarelor câteva generații nu le va păsa de cultura rusă – cel puțin, celor care vor fi responsabili pentru viitorul Ucrainei. Va dura atâta timp cât rușii nu își vor asuma responsabilitatea pentru tot ce au făcut, nu doar cu noi, ci și cu voi, cu georgienii și cu cei din Afganistan, și peste tot unde au intervenit. Mă refer nu la stat, ci la intelectuali, pentru că nu politicienii schimbă realitatea, ci intelectualii. Ei nu au recunoscut greșelile legate de represiunile din anii ’30, deși toți înțeleg cât de grav a fost. Din acest motiv, Stalin revine ca un supererou. Distanțarea devine o chestiune de supraviețuire; eu am reacții fizice foarte neplăcute la limba rusă atunci când ies din țară. În Ucraina, înțelegi că rușii nu sunt acolo; chiar dacă sunt oameni care vorbesc în rusă, ei vorbesc cu accent. Diferența dintre ideile promovate de așa-zisa cultură rusă – nu mă refer la clasicii literaturii, ci la autorii contemporani care primesc premii mondiale și sunt recunoscuți în întreaga lume – și realitatea din Rusia este extrem de evidentă. Nu există nicio legătură între ele. Această discrepanță mă face să mă întreb: este aceasta o cultură? Pentru mine, nu este cultură. Este o simplă fațadă, un afiș care ascunde adevărul. Așa stau lucrurile. Mai multă lume susține aceeași idee – în Rusia, cultura este doar un afiș. Aceasta îmi stârnește un sentiment de dispreț.
Înțeleg, poate fi frustrant să te con‑ frunți cu întrebări care par să minimali‑ zeze experiențele dureroase. Totuși, nu crezi că ar trebui să le separăm de per‑ cepția generală asupra unei culturi sau a unei limbi?
Nu cred că rușii, începând cu elita intelectuală și până la oamenii de rând, sunt pregătiți să-și asume responsabilitatea. Pe această lipsă de responsabilitate este construită țara lor. Este o țară patriarhală, unde doar Putin știe cum este corect, el este totul, el va rezolva totul. Și, în esență, toți sunt colaboratori. Pentru că îi permit să ia răspunderea pentru realitatea lor, pentru viața lor, pentru viitorul lor. I-o încredințează. Dacă îi asculți pe oamenii de rând în reportaje, te îngrozești. Este teribil. Era și un banc pe această temă: „De ce fiul dumneavoastră zace mort într-un sicriu de zinc? – Nu știu, nu mă interesează politica”.
