Anul 1992, pentru Republica noastră, a fost un an greu, cu război și plin de schimbări. Datorită eforturilor întreprinse de autoritatea centrală a pădurilor și susținerii colegilor din România, s-a trecut la sistemul românesc de amenajare silvică. Pe principii noi, cu alte normative și regulamente. Silvicultura era printre primele ramuri din Republica Moldova care trecea la normele tehnice și regulamentele românești. Literatura de specialitate care venea de dincolo de Prut era rară și nu era simplu să o xeroxezi în acei ani. Cărțile din secția de amenajare silvică treceau din mână în mână de câteva ori în aceeași zi.
Într-o zi am aflat că a ajuns un lot de literatură donată din România. Am mers împreună cu colegii să-l vedem. Erau cărți de specialitate. Eu căutam ceva despre soluri și treceam fugar prin toate. La fiecare carte, pe partea interioară a coperții era lipită cu grijă o foiță, pe care era scris că acea carte a fost donată de un angajat al Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS) din România, pe nume dr. Vadim Nesterov, născut în Basarabia, pe data de 27.06.1931, în comuna Balatina, județul Bălți. Au mai urmat și alte loturi care aveau anexate asemenea foițe.
În iulie 2024 am plecat într-o deplasare, care presupunea un schimb de experiență la ICAS (stațiunile Brașov și București) și preluarea unui alt lot de cărți lăsate prin testament silvicultorilor din Republica Moldova de către dl dr. Vadim Nesterov. Brașovul după ploaie era plăcut și răcoros. Întâlnirile cu colegii, la fel de deosebite. Un singur gând însă ne dădea ghionturi: gândul că noaptea trebuie să plecăm spre București, unde va trebui să găsim un loc de parcare și să înfruntăm un trafic infernal. Un șir de momente ce caracterizează un oraș mare, dar și o frică provincială. Orașul București era mult mai curat și mai frumos decât îl aveam întipărit în minte, de-acum 15 ani. Traficul însă s-a ținut de cuvânt. Dna Carmen, nora dlui doctor, alături de fiica dumneaei, dra Gloria, ne-au așteptat și ne-au întâlnit călduros. Dra Gloria – studentă la două facultăți, în perioada de examene! – a lăsat totul și ne-a așteptat două ore la rând pe scările din fața blocului, păzind locul de parcare pentru noi, cu dorința de-a ne cunoaște și a ne saluta. Conform planului stabilit, trebuia să mergem la apartamentul dlui doctor și să alegem literatura conform testamentului. Ajunși la fața locului, am împărțit sarcinile și am început lucrul. Toate cărțile din casă trebuiau mai întâi trecute într-un registru. În același timp, pentru a profita de timpul petrecut împreună, am rugat-o pe dna Carmen să ne povestească cât mai multe despre dl doctor: „A fost un copil marcat de fugă, cu o studenție mereu la pândă din cauza refuzurilor, aplicărilor reluate și a transferurilor ce l-au făcut statornic în studiu. Dar din încrâncenare venea statornicia asta. Trebuia să lupte, nu avea încotro, să se miște, să schimbe, să-și reia opțiunile, posibilitățile, iarăși să încerce. Totul a început cu școala primară. Acolo începe, în Balatina. Dar sunt nevoiți să fugă și se refugiază în sudul României, la Stâlpeni, județul Argeș (Muscel în anii aceia). Așa termină liceul la Pitești. Problema e că atunci îl pierd pe Petru. Că erau trei: Petru era cel mai mare, Tamara și Vadim, mezinul. Avea să-l urmărească toată viața ruptura asta. Ruptura de frate și ruptura de locul în care s-a născut. În ’51, după ce este refuzat atât la admiterea Facultății de Medicină Umană, cât și la cea Veterinară din București, aplică la Iași la Facultatea de Zootehnie, înființată în același an, unde este admis cu bursă republicană. În anul III se transferă și absolvă, în ’56, Medicina Veterinară la Arad.
În ultimul an de studenție publicase deja prima lucrare științifică. În toamnă se angajează la ICAS, în cadrul Laboratorului de Biologie a Vânatului și Salmonicultură, ca un an mai târziu să fie promovat ca cercetător, iar mai apoi ca șef de Laborator în Patologia Vânatului. Statornicia, dar și încrâncenarea. Încă fugea, încă căuta să înfrunte. Apoi o cunoaște pe mama, Maria Andrei, farmacistă. I-a fost fidel toată viața. A iubit-o. Uite aici, e cartea a cărei copertă i-a închinat-o ei. Mândria și refugiul lui. În mama i s-a împlinit refugiul. Nu l-a domolit însă. Era la fel de determinat să meargă înainte. În ’61 se naște Vladimir, soțul meu. Apoi ne-am căsătorit noi. Apoi au apărut pe lume Dan Laurențiu și Gloria Maria.
În ’74, primește titlul de doctor în știință. Datorită unui studiu. Trecuseră prin mâinile lui cca 4.000 de iepuri. Și nu avea orgoliu de academician. Îl iubeau atât cei din Academie, cât și cei
Maria Nesterov, soția lui Vadim Nesterov, pe coperta unei cărți a cercetătorului
de la producție. Iar dragostea de animale și pădure o deprinsese de la ai lui. De la cantonul din Balatina. Le și dedică o carte, uite aici, scrie: Cu recunoștință, părinților mei retrași din viață, Ion, brigadier silvic, și Natalia, care întreaga viață au trăit în singurătatea cantoanelor silvice, apărând pădurea și vietățile ei.
L-au iubit toți. Mai puțin ăștia. De sus. Ăștia mari și bogați. Îl contactaseră o dată. Aveau nevoie de consultare, aveau nevoie de el la o vânătoare. Banchet ori vânătoare, Dumnezeu să-i știe. Tot ce le-a cerut a fost o mașină ca să poată ajunge și să le acorde ce servicii aveau nevoie. Au zis că nu au. Că să vină cu trenul. Bine, cu trenul. Dar un bilet la cușetă se poate? Nu au. Și îi vezi și astăzi pe sticlă. Doldora de bănărit și putere”.
Carte după carte, raft după raft, pagină după pagină, într-o povestire neîntreruptă, intrasem din plin în lucru. Aceasta nu era o bibliotecă de salon, ci o bibliotecă ale cărei cărți purtau urmele vremii și ale studiului.
În altă ordine de idei, pe lângă un specialist talentat, domnul doctor a fost și un bucătar iscusit. „Să fi gustat cum gătea plăcintele, ieșea cu ele în scara blocului, mințea vecinii că le-am gătit eu”, ne povește râzând doamna Carmen.
De-a lungul activității sale publică în analele ICAS, în reviste de specialitate și lucrări elaborate singur sau în colaborare cu alți autori. Nu e cazul să ne aprofundăm în activitatea specializată a doctorului Nesterov, însă este necesar să menționăm cele două invenții privind vaccinarea orală a mistreților contra pestei porcine și elaborarea procedeelor de administrare orală a medicamentelor antiparazitare la iepure, căprior și mistreț, realizări care au fost preluate și în alte țări.
Își iubea familia și meseria. Două axe cardinale care l-au ghidat și, în ciuda fugii premature care i-a marcat destinul, i-au oferit un loc pe lume. Or, mărturie acestei izbânde stau tocmai aceste cărți, acești pereți plini de fum de țigară, aceste amintiri, acești copii și aceste lucrări care vorbesc despre o determinare neobosită.
Uneori mă gândesc că poate izbânzile noastre pot fi la fel de bine armuri de țestoasă în care ne-am retras răniți pentru a birui.
„Unul din episoadele pe care ni le-a povestit, în care i-am intuit dorul și inima tângă au fost toamnele în deplasări din județul Iași. La un moment dat, își abandona colegii și pleca pe malul Prutului. Ore în șir stătea acolo cu un binoclu și se uita la satul, biserica și casa părintească.”
Există multă literatură concentraționară sau de exil care vorbește despre trăirile supraviețuitorilor. Unul din ei este Primo Levi. În una din cărțile sale, Levi constată pe bună dreptate că cea mai dureroasă retezare este cea a comunicării cu țara de origine și cu familia. „Am putut atunci să înțelegem, scrie Levi, că pe întinsul continent al libertății, regiunea libertății de comunicare este una importantă. Cum se întâmplă cu sănatatea, doar cine o pierde își dă seama cât este de prețioasă. Dar suferința nu există doar la nivel individual; în țările și în epocile în care este împiedicată
Vadim Nesterov, cercetător
comunicarea, se veștejesc repede celelalte libertăți.”
Norocul sau steaua călauzitoare a doctorului fac ca în anii ’70, la un congres științific, să-l reîntâlnească pe Petru, fratele pe care-l credea pierdut. „Ca să vezi, activau amândoi în domenii apropiate. La congres, domnul doctor reprezenta Republica Socialistă Română, iar Petru – URSS-ul.”
Cu toate acestea, el rămâne un fugărit ca atâția alții, din pleiada de copii derutați care au trebuit să-și frângă copilăria și să se descurce. Nevoiți să muncească de când abia le mijeau tuleile, el se numără printre cei care au strâns cu smerenie fiecare firimitură de pâine după masă, fiindcă pe lângă o leapșă colonială, i-a mai fugărit și foamea din urmă. Deși refugiați într-o țară care le vorbea limba, s-a pomenit totuși într-o zonă de detenție istorică. Binoclul doctorului e cu dus-întors, o reflecție oarbă la care, probabil, Petru căuta la rândul lui. „De ce nu scriu și nu dau semne cei care sunt pe partea cealaltă? Dar mai sunt ei vii?” Vrei, nu vrei, începi să te gândești la complexul lui Cain, de care vorbește Levi, complexul celui care se știe în viață, rușinea de-a nu fi luat ce i se cuvenea aproapelui și de-a fi trăit în locul său, în locul celor pe care îi iubești și care cu siguranță sunt mai buni, mai merituoși decât tine.
După anii ’90, domnul doctor se numără printre primii care restabilesc puntea între silvicultorii din România și Republica Moldova prin colectarea și transmiterea a peste 2.000 de publicații. Colaborează activ cu revista „Artemis”, revistă a vânătorilor moldoveni. În semn de prețuire, este instituit premiul „Vadim Nesterov” pentru vânătorul cu cea mai însemnată contribuție la protejarea faunei și a pădurilor din Republica Moldova, premiu pe care l-a înmânat personal la primele patru ediții.
Doctorul a plecat din lumea aceasta în 2015.
Vrem să le spunem nepoților Dan Laurențiu și Gloria Maria, cât și strănepoților Patric Ioan și Aria Zânziana că îi așteptăm în Republică, unde pot păși mândri de bunicul lor.
După ce am terminat misiunea, am mers cu doamna Carmen la Copăceni, la mormântul dlui doctor. „Două au fost rugămințile sale ultime: să fie înmormântat în uniforma de silvicultor și să-i fie notat locul de naștere: Născut în Basarabia.”
Noaptea ne-am pornit spre casă. Ne gândeam la norocul ce dăduse peste noi, de-a fi fost delegați în misiunea asta. Tot drumul nu era decât o înșiruire a cărților dlui doctor și a povestirilor dnei Carmen – o viață de om –, un drum în lumina farurilor și a retrospecției, care se întorcea înapoi la obârșie, în sfârșit! Îi purtam povestea și îi retrăiam dorul de Basarabia: când am trecut Prutul dimineața, am regăsit-o mai frumoasă decât am lăsat-o.
