Dacă decizi să rămâi în Ucraina, ești conștient că poți fi ucis în orice zi
Iya Kiva: „În Ucraina e o adevărată dezbatere: de a avea nu doar pace, ci o pace justă”
Iya, bine ați revenit în Republica Moldova și vă mulțumim că ați acceptat invitația pentru acest interviu. Zilele trecute s‑au împlinit trei ani de la începutul agresiunii brutale și nejustificate a Rusiei în Ucraina, eveniment pe care l‑ați marcat fiind la Chișinău. Ce au însemnat pentru dvs. personal acești trei ani de suferință, să vezi zi de zi cum este distrusă țara în care te‑ai născut, în care se încearcă a nimici întreaga națiune ucraineană?
Este o întrebare clară, dar, în același timp, foarte complicată. Zilele trecute am văzut pe Facebook postarea proeminentului nuvelist ucrainean Artem Chekh, care s‑a înrolat în armată începând cu 2014. „Ucraina este țara noastră și nu avem alta”, cam așa erau cuvintele sale. Dacă te simți ucrainean, ai o singură țară în care te simți tu.
Sigur, țările vecine – Republica Moldova, România, Polonia – pot fi foarte deschise, calde, dar nu este același lucru ca atunci când locuiești acasă. Și, după cum știți, mulți ucraineni, femei copii, au decis să revină, chiar și în zonele apropiate de linia frontului. E dorul de casă.
Știu că multe țări ne‑au susținut puternic în primii trei ani de război, dar ele au nevoie să își susțină și propriii cetățeni. Până la urmă, e vorba de bani. Vedem că trupele înaintează și înaintează, ocupând sat după sat. Chiar aseară am primit o avertizare pe telefon. Folosim aceste aplicații pentru informare publică. Este un război al resurselor, și noi nu știm că resursele rușilor se vor epuiza, asta pentru că ei mint, trăiesc în autoritarism și totalitarism și ceea ce spun despre ei nu este adevărat. Acum trăim într‑o lume și mai instabilă.
Suntem martori ai faptului că unele state lunecă spre fascism. Vedem cum în Italia, Austria, Germania se intensifică influența prorusă, inclusiv susținerea declarată din partea lui Trump și Musk. Mi‑e greu să înțeleg acest lucru, cum o persoană care visează la planeta Marte este un fascist în realitate. Este foarte straniu.
Dacă decizi să rămâi în Ucraina, ești conștient că poți fi ucis în orice zi. E o decizie matură, asumată. Din fericire, nu am copii, să port o responsabilitate în plus. Chiar dacă lucrurile se vor schimba într‑un mod radical, nu cred că îmi pot schimba decizia de a rămâne în Ucraina. Ca să mă exprim metaforic, să fiu o mamă pentru țara mea. E un pic de magie: atunci când ești acasă, împărtășești puțin din energia ta cu întreaga ta țară și simți că o protejezi într‑un fel.
Cum v‑au schimbat acești trei ani de război și cum credeți că a schimbat războiul națiunea ucraineană? Cum se raportează la statul agresor, Rusia?
Ca națiune, eram ca niște tineri, adolescenți plini de energie, cu multe visuri și încredere în justiție și alte lucruri. La fel ca celelalte țări din estul Europei. În timp ce vestul Europei voia să fie lăsat în pace, în liniște – ca niște bătrânei. Toate aceste evenimente, la nivel general, reprezintă un proces de decolonizare a Ucrainei. Trecem printr‑un proces de decolonizare în fiecare inimă de cetățean ucrainean: ajungi să înțelegi de ce ești aici.
Nu este pentru că nu poți să te refugiezi, sigur că poți să pleci în afară dacă nu ești bărbat mai tânăr de 60 de ani. Dar e vorba de ceea ce simți, concesiunea cu oamenii tăi. Asta am simțit în urma experiențelor ca voluntară. Multe lucruri pe care le‑am făcut, de care nu îmi puteam imagina că aș fi fost în stare înainte de război. E conștiința aceasta că poți mai mult și poți fi puternic în situații foarte periculoase.
Până la urmă, de ce suntem pe acest pământ cu toții? Pentru a fi umani și a încerca să ajutăm, de la o inimă la alta. Uneori, doar câteva cuvinte spuse cu bunătate pot ajuta, un fel de psihoterapie pe stradă. Dacă ai bani, poți oferi bani, cum a făcut poeta Ruxandra Cesăreanu, iar eu îi voi transmite mai departe, către colegii mei paramedici, când voi reveni în Ucraina.
În realitate, atunci când avem o viață liniștită, nu ne prea gândim mult la ceilalți. Dar acum cred că s‑a născut și consolidat acest sentiment de comunitate în pericol. Și văd nu doar distrugeri în jur, dar și (dacă mă pot exprima în acest fel) schimbări pozitive. Sunt foarte mândră să fiu parte și să trăiesc în țara mea. Pe de o parte, este multă adrenalină, dar înțeleg că mulți oameni pot fi uciși și noi putem fi forțați să semnăm așa‑numita pace decisă de statele mari precum SUA sau cele europene. Și ne este frică de asta, pentru că noi depindem de suportul financiar și militar din partea vechilor imperii.
Pe plan personal, precum știți, m‑am născut, am copilărit, studiat și locuit în Donețk până la 30 de ani. Nu am avut planuri de a părăsi orașul natal. Și simt acum un dor de casă permanent. Acolo, peisajele erau diferite, chiar și aerul era diferit. În sud‑estul Ucrainei aerul e foarte uscat. După aceea, am locuit în Kiev, acum locuiesc în Lvov, cu un aer foarte umed. Și nu mă simt cu totul acasă în multe sensuri, dacă analizez mai în profunzime. Pe de altă parte, înțeleg că aș putea pierde nu doar confortul casei și al orașului natal, dar mi‑aș putea pierde țara și asta ar fi o mare tragedie.
Potrivit statisticilor, fiecare persoană din Ucraina cunoaște pe cineva care a fost ucis, civil sau militar. Din rândul scriitorilor, scriitoarea pentru copii Viktoria Amelina (1986–2023) a fost ucisă.
Să fii ucrainean astăzi este tare greu. Suntem cu toții într‑o depresie colectivă. Poți să te trezești dimineața și să fii bine, apoi, într‑un moment, să auzi sau să citești o informație și să se declanșeze acest proces empatic, ca o electrocutare a întregului corp. Uneori mă surprind că evadez din realitate și intru într‑o stare profundă, în propriile gânduri. E o stare permanentă de ezitare: pe de o parte, îndemnurile de a fi puternică, de a face ceea ce pot să fac, să ajut mai mult, iar pe de altă parte, am simțurile înghețate. Uneori simt că mi‑am pierdut energia intelectuală. Uneori, scriu poezii. Unii spun că sunt bune, cu mesaj puternic, dar eu simt că nu îmi pot folosi întreaga energie intelectuală la fel ca înainte de război. Am încetat să mai traduc poezie, așa cum făceam înainte de 24 februarie 2022. Nu am energie.
Ce înseamnă războiul pentru dumneavoastră ca om de creație? Cum trăiesc acest război poeții, scriitorii din Ucraina? Cât de mare este rolul intelectualilor în vremuri de război?
Din perspectiva mea, comparând cele două părți ale războiului – intelectualii ucraineni și cei ruși –, nu am auzit vreun caz în care cei din Rusia să se înroleze în armata ucraineană și să lupte de partea noastră. Dar în Ucraina, mulți din poeți și scriitori s‑au înscris în armată, au devenit paramedici încă din anul 2014, nu doar din 2022. Nu doar bărbați, ci și femei. Cred că populația din Ucraina are mai multă încredere în intelectualii ucraineni, pentru că îi vede implicați, îi vede cum luptă.
PEN Club Ucraina (o organizație culturală și pentru drepturile omului care reunește jurnaliști, scriitori, oameni de știință, dramaturgi, editori, traducători) organizează lunar deplasări în orașe, multe nu foarte sigure, inclusiv în apropierea frontului, în special în orășele mici, evenimente în librării, biblioteci, pentru a menține această conexiune între oameni. Unele comunități s‑au aflat sub ocupație rusească, altele – nu. Eu am fost în regiunea Sumî. Acțiunile sunt cu dublu efect. Un drum cu două direcții: necesar pentru mine ca să înțeleg și să văd cum trăiesc oamenii mei în aceste circumstanțe, iar pentru ei – de a înțelege că nu sunt singuri. Organizăm aceste deplasări de trei ani. Eu am mers până acum în una singură, nu pentru că mi‑ar fi frică, ci pentru că sunt implicată în mai multe activități și nu reușesc. În aceste deplasări se pot alătura scriitori sau jurnaliști străini, dacă doresc. Poezia, avangarda au un rol important.
E ca atunci când ai o fractură și ai nevoie de fizioterapie. În acest context, poezia are acest rol de fizioterapie, de a‑ți readuce capacitatea de a simți realitatea și de a‑ți trata emoțiile. Știm din studiile care au ca subiect dramele umane că traumele suferite duc la blocaje personale. Suntem oameni și avem nevoie să ne exprimăm prin cuvinte aceste emoții, iar poezia ajută în acest sens.
Intelectualii și scriitorii noștri, la acest capitol al discursului public, încearcă și sunt activi în a oferi oamenilor aceste mesaje de încurajare, de îmbărbătare.
Când pământul de sub noi este în pericol, când Rusia încearcă să ni‑l fure la propriu, pas cu pas, în fiecare zi, încercăm să supraviețuim într‑o realitate paralelă, culturală. Ca un fel de stick de memorie externă, unde depozităm tot ce ține de identitatea noastră. Într‑un fel, creăm un pământ paralel al culturii, forma noastră de rezistență la realitatea pe care o trăim, ceea ce ne unește în comunitate.
Începând cu anul 2024, simțim că am cam obosit puțin – soldații pe front, dar și civilii. Dar în primii ani de război, în 2022, 2023, era incredibil ceea ce se întâmpla în Lvov. La fiecare eveniment cultural pe care îl organizam – lansări de carte, seri de poezie, prezentări ale clasicilor noștri studiați la școală – încăperile erau arhipline, oamenii stăteau pe jos. Ei încercau să găsească un sens în tot ce se întâmplă și o formă de rezistență în țara noastră. La aceste evenimente vorbeam mai mult despre mine, despre ce cred, ce simt, mai puțin citeam poezii. Am observat că oamenii aveau nevoie să se adune și să fie împreună.
În timpul Galei Premiilor pentru Curaj, Dumitru Crudu mi‑a spus că ideea acestui premiu este de a face conexiune și de a crea o comunitate a oamenilor bravi și puternici, și cred că, în general, cultura este despre astfel de oameni. Cei de la Revista „Timpul” au decis să creeze aceste premii speciale pen‑tru oamenii implicați în asemenea acțiuni.
Sunteți originară din Donețk, poetă, jurnalistă, crescută într‑un mediu de vorbitori de limba rusă. După 2014, după preluarea puterii acestei regiuni de către separatiști, ați părăsit orașul natal și ați decis să nu mai scrieți în „limba morții”. „Mai bine nu scrieți deloc decât să scrieți în rusă”, spuneți într‑un interviu. E o formă de protest, mai degrabă o revoltă. Această decizie s‑ar putea schimba în timp?
Este mai complicat și poate nu s‑a înțeles foarte bine. Nu am decis să nu mai folosesc limba rusă în vorbire. Cât despre scris, după 2014 am simțit că nu am suficiente cunoștințe de limba ucraineană pentru a fi o scriitoare bună. A fost un protest similar după cum îi vedem pe ruși începând cu 2022. Am înțeles că pentru mine identitatea ucraineană este foarte importantă, la fel și identitatea mea de scriitor. Dar ele sunt în conflict ca urmare a agresiunii militare. Am conștientizat că Rusia ne‑a violat țara. Mulți intelectuali din Ucraina au luat aceleași decizii după 2014. Este la fel cum s‑a întâmplat cu unii scriitori din Germania după Al Doilea Război Mondial, pentru care a fost dureros să mai scrie în limba maternă germană, limba ucigașilor mamelor lor. Situația mea a fost similară.
Am vorbit și studiat în rusă la grădiniță, la școală, apoi la Universitate. A fost foarte dureros să simți că ești violat de oamenii care cred în așa‑numita Rusie măreață, în lumea rusă și măreția culturii ruse. Ești trădat și violat de ei, forțat să devii persoană strămutată, refugiată. Pe de altă parte, nu ai o a doua limbă în care să fii tu, să te exprimi cu aceeași profunzime. Eu sunt scriitoare, filolog și înțeleg modul diferit de folosire a unei limbi în scris și în vorbire. Pentru a merge până la magazin, puteam să folosesc limba ucraineană chiar și în Donețk.
După Revoluția Oranj, după Revoluția Demnității, mi‑am dat seama că aceștia sunt oamenii mei și eu ar trebui să îi susțin și să citesc mai multe cărți în ucraineană, să citesc mai mult din istoria Ucrainei. Să deschid țara mea pentru mine.
Nu e neapărat un protest, ci mai degrabă ceva similar unei manifestări fizice. Nu aș vrea să folosesc termeni feminiști, dar s‑ar exprima printr‑o formă de violență fizică. De exemplu, atunci când cunoști un răuvoitor, toxic, cum zicem noi acum, încerci să îl eviți, mergi pe altă stradă ca să îl ocolești. A fost deci o reacție fizică după 24 februarie 2022, fiindcă îmi este imposibil să mai fiu în această limbă și să împart spațiul bilingv cu Rusia și atunci am hotărât că e mai bine să nu mai scriu deloc. Am înțeles că identitatea mea ucraineană este mai importantă decât identitatea de scriitoare.
A fost precum un accident vascular, după care înțelegi că nu mai poți folosi această limbă. Un accident vascular, de cele mai multe ori, duce la blocarea, paralizia, imobilizarea unei părți a corpului. Așa a fost pentru mine. Oamenii au diferite forme de protest. Unii trec de la rusă la ucraineană, alții – nu. Fiecare are motivele lui de a nu trece de la rusă la ucraineană, dar acești oameni au cu siguranță în ei o identitate ucraineană profundă.
Credeți că acest sentiment, această paralizie, la care vă referiți metaforic, s‑ar putea schimba în timp?
Nu se va schimba și e alegerea mea. Și cred că în Rusia măreață, teritorial vorbind, sunt suficienți care să scrie în limba rusă. Eu sunt conștientă că dacă eu și mulți alți scriitori nu vom scrie în ucraineană, vom dispărea și mă simt responsabilă pentru cultura țării mele și pentru viitorul Ucrainei.
Televiziunea publică din Republica Moldova a difuzat, pe 24 februarie, 20 de zile în Mariupol, filmul documentar care anul trecut a fost premiat cu Oscar, semnat de jurnalistul ucrainean Mstislav Cernov, fotograful Evgheni Maloletka și producătoarea Vasilisa Stepanenko. Filmul aduce în spațiul public dovezi cutremurătoare despre ororile, crimele de război comise de armata lui Putin în Ucraina. Despre tragediile altor sute de mii de oameni nu va mai putea vorbi nimeni niciodată. Care sunt cele mai mari întrebări retorice, revolte personale, în prezent, legate de incapacitatea, de indiferența și chiar cinismul unor mari democrații precum, mai nou, Statele Unite, față de crimele care sunt comise în Ucraina?
Sunt furioasă, e adevărat. Acum avem în Ucraina o adevărată dezbatere: de a avea nu doar pace, ci o pace justă. Dacă ne amintim situația evreilor din Europa, principalele victime ale celui de‑Al Doilea Război Mondial, la final nimeni nu le‑a oferit o pace justă, nici europenii, nici americanii. Ei au mers pe teritoriile patriei lor, iar acum vedem toate aceste probleme.
Acum, în Ucraina, avem un genocid. Urmăriți pagina ONG‑ului care luptă pentru drepturile omului în Ucraina și monitorizează științific acest lucru (Centrul pentru Libertăți Civile, Premiul Nobel pentru Pace 2022, primul Nobel pentru Pace acordat unei organizații sau persoane din Ucraina).
Nu sunt atât de egocentrică și îmi dau seama că, în prezent, sunt multe războaie în lume, în care, probabil, au fost uciși și mai mulți oameni decât în Ucraina. În Mexic, de exemplu, o mulțime de femei sunt răpite și ucise fără a avea parte de vreo justiție. Nu zboară rachete ca în țara mea, dar îmi pot imagina că e grav. Sunt multe războaie în Africa, în Asia. De ce așa‑numita lume civilizată nu este în stare să oprească toate aceste orori? Pentru că există anumite interese, cred eu. Putin și Rusia nu au apărut ieri, nu în 2014 și nu în 2022.
Republica Moldova a avut un război cu Rusia în 1992, războiul de pe Nistru, nu la aceeași scală ca număr de victime și distrugeri ca în Ucraina, dar, după acesta, a continuat în Georgia, în alte regiuni.
Războiul Rusiei în Cecenia. În realitate, cecenii au vrut să iasă de sub influența rusă.
Dar Putin nu a fost oprit la timp.
Da, și e foarte interesant de ce nu a fost oprit. Pentru că alte state au vrut să aibă resurse ieftine din Rusia, afaceri murdare cu Rusia. Totodată, putem anticipa, un dictator se developează în timp. Unii i‑au permis Rusiei să revină la politica sa imperialistă, agresivă. Și este nedrept.
Țara voastră, Georgia sunt mult mai mici decât Ucraina. Nu este foarte simplu nici pentru Ucraina, una din cele mai mari țări din Europa, să lupte cu un asemenea monstru precum Rusia. E cinism, pentru că alte țări, care pot folosi politicul pentru a opri Rusia, nu au făcut acest lucru după primele semnale și au lăsat să se developeze evenimentele precum în Evul Mediu cu Rusia, care dacă e interesată de anumite teritorii, poate să le violeze și să le însușească fără probleme.
Analiștii ucraineni au spus foarte clar: dacă războiul nostru cu Rusia nu va fi oprit foarte curând, într‑un an sau doi vom vedea răspândirea haosului în întreaga lume, și este adevărat. La acest subiect am văzut un serial despre zei și teoria haosului. Vom fi martori, lună după lună, an după an, și vom vedea cum acest haos se va răspândi peste tot. Pentru că acest război nu este doar despre apărarea Ucrainei.
Vedem că, pe fundalul exploatării fricii de război a oamenilor, au început aceste mișcări de dreapta, apropiate de fascism. Pe aceste frici se încearcă a obține dividende politice aici, în Republica Moldova, în România, Italia, Austria și în alte țări, pentru a limita libertatea și pentru a‑i folosi pe oameni în atingerea unor scopuri. Mulți politicieni sunt interesați de prietenia cu Putin și cu Rusia imperialistă, în special din Statele Unite. Nu văd ca SUA să fie interesate să distrugă acest proiect rusesc.
E de înțeles că fără o Ucraină liberă este imposibil să ai un Belarus liber, care este sub influența Rusiei încă din 1919. Este imposibil să avem o Moldovă liberă, o Georgie și o Armenie libere. Noi încercăm să spunem că Ucraina apără în prezent proiectul european, Uniunea Europeană.
Ce demonstrează prin aceste acțiuni Rusia? Nu doar Rusia lui Putin, ci întreaga Rusie, de‑a lungul istoriei. Că dacă voi nu sunteți de acord cu noi, putem să venim și să vă ucidem. Și dacă vom trăi într‑o astfel de lume, vor exista din ce în ce mai multe victime peste tot în lumea asta. Dar eu nu pot să vin, de exemplu, în Moldova și să spun că noi luptăm acum și pentru libertatea voastră, însă e frumos să auzim că acest lucru se conștientizează. Preferăm mai degrabă să auzim aceste cuvinte de la alte țări, oameni din alte țări să spună că înțeleg că eforturile ucrainenilor sunt, de fapt, pentru libertatea altor popoare. Și, pe parcursul acestor trei zile, cât m‑am aflat în Republica Moldova, am auzit acest adevăr de la oameni diverși, intelectuali. Nu cunosc prea multe despre potențialul militar al Republicii Moldova. Cred că nu stă foarte bine la acest capitol, dar ceea ce spun eroii societății civile din Ucraina, eroii noștri soldați – și ceea ce cred și eu – este că noi salvăm timp pentru ca Europa occidentală să se pregătească, întrucât noi ne vom epuiza resursele într‑o bună zi.
Ucraina a fost mereu vecina Rusiei, nu doar în secolul 20. Și noi am ținut piept, foarte des, acestor trupe barbare, încă din secolul al 13‑lea. E vorba de geografie. Ucraina este un fel de „tărâm însângerat” în termenii metaforici ai istoricului american Timothy Snyder. Am fost nevoiți să luptăm încontinuu cu acești barbari, care au tot năvălit din Asia. Și e foarte trist, pentru că deja am obosit să facem acest lucru de secole.
Iar acum îmi doresc ca, pe viitor, să avem garanții privind o anumită protecție. Nu îmi pot imagina să avem stabilitate când avem atâta instabilitate pe continentul european. Este imposibil.
Pe 24 februarie, în cadrul Galei Premiilor pentru Curaj, oferite de Revista „Timpul” din România, ediția din Republica Moldova, aŗi fost una dintre cei patru laureați. Premiul v‑a fost acordat „pentru rezistența prin poezie și pentru curajul cu care vorbiți despre război”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest premiu și care este relația dumneavoastră cu Republica Moldova?
Marea mea întrebare este: de ce nu avem un dialog puternic între literatura ucraineană și literatura română din Republica Moldova și din România? Am făcut un comentariu pentru presa din Ucraina și am întrebat același lucru. Nu sunt manager la vreo instituție, dar sunt curioasă de ce nu avem aceste legături. E foarte straniu. Pentru că avem filologi în regiunea Ujgorod și la Universitatea din Cernăuți, avem mulți alți oameni pentru care limba română este limbă maternă. Poate e o chestiune legată de bani, de necesități financiare, nu știu.
Sigur că acest premiu mă onorează. Eu sunt și traducătoare, cunosc în special limbile slave. În comentariul pentru presa din Ucraina m‑am gândit mult cum să explic pentru publicul ucrainean acest premiu și am înțeles că este pentru curajul de a aborda subiecte dificile și dureroase.
Organizatorii au spus că această Gală a Premiilor pentru Curaj va fi organizată în fiecare an, la 24 februarie, și va aminti, de fiecare dată, chiar și după ce acest război se va încheia, despre această invazie, despre această tragedie și ceea ce au simțit aici oamenii din Republica Moldova. Oamenii din Moldova nu au văzut războiul cu ochii lor, dar l‑au văzut pe fețele refugiaților noștri, în ochii femeilor și ai copiilor noștri care au ajuns în țara voastră.
În toți acești ani de război am ținut legătura cu Dumitru Crudu, un mare poet, și m‑am bucurat foarte mult să‑l întâlnesc personal. Este o persoană bună, interesantă și profundă. Este o oportunitate bună să înțeleg mai mult despre contextul vostru, discursul vostru. Pentru că, din păcate, dacă nu greșesc, nu avem legături culturale foarte puternice între Moldova și Ucraina.
Experiența aflării mele în Republica Moldova este pozitivă. Am vorbit doar cu oameni care sunt de partea Ucrainei. Sunt oameni foarte conștienți, foarte buni, foarte calzi. Știu însă că aveți și oameni prosovietici, proruși. Au fost și la noi până acum 15 ani, mai ales în rândul generațiilor mai în vârstă. Pot citi multe cărți, dar nu e același lucru, bineînțeles. Experiența mea e foarte bună, foarte interesantă. I‑am întrebat pe cei cu care m‑am întâlnit aici cum numesc ei războiul de pe Nistru, dacă îl numesc război ruso‑moldovenesc. Sunt interesată să citesc cartea semnată de un alt laureat, Vlad Grecu, despre războiul vostru. (O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari, despre războiul pe care Rusia l‑a dus în Republica Moldova, în 1992, și tragedia de la Dubăsari). Avem multe lucruri foarte similare în trecutul nostru: ocupația, deportările, transferul de populație de diferite etnii în acest spațiu – o mulțime de subiecte prin care să ne cunoaștem reciproc, să nuanțăm aceste narațiuni, care să arate că Rusia este agresor nu doar din anul 2022.
Împărtășim aceeași istorie de a fi agresați de Rusia. La final, Iya, care ar fi mesajul pe care ați vrea să îl transmiteți ascultătorilor Radio România Chișinău, dar și întregii lumi, despre Ucraina, despre națiunea ucraineană?
Cuvântul ucrainean peremoha, „a învinge”. În termeni etimologici, ar însemna să
Fotografie de Victoria Viprada
fii în stare să faci mai mult. Să nu te lași înfrânt și să îți amintești că depinde de noi înșine ce putem și ce nu putem face. Depinde de fiecare dintre noi, ucraineni, români din Republica Moldova, alte naționalități, toți putem face mai mult pentru a fi mai puternici. Dacă vrei să fii mândru de tine și să schimbi lumea din jurul tău, mereu poți face mai mult.
Stația finală pentru toți este la cimitir, așa că vă rog, nu renunțați niciodată. Peremoha! Vă rog să vă amintiți că întotdeauna puteți alege de a face mai mult. Este o sursă a puterii și rezistenței noastre.
Vă mulțumesc vouă, tuturor oamenilor cu care m‑am întâlnit în aceste zile, pentru acest schimb intelectual și energetic, resurse foarte importante pentru mine, ca apa, zilele acestea. Vă mulțumesc!
Noi, dragă Iya, mulțumim, prin intermediul dumneavoastră, întregii națiuni ucrainene, care, prin forță și prin sacrificiu enorm, apără pacea și în Republica Moldova.
