În legătură cu poetul‑nepereche, cu omul deplin al culturii românești sau cu, mai simplu, poetul național (dar și etc. etc.), mi se pare că există suficiente teme serioase (și cu adevărat productive literar), ca să nu înțepenim în subiectul conflictului dintre adulatorii fără rest ai poetului național și „demolatorii” săi. Revelația unui Negoițescu după lectura postumelor sau relectura lucidă a lui Iulian Costache sunt la suprafață. Noi însă mai răbufnim (pentru că asta nu solicită resurse intelectuale deosebite) în revolte la adresa „demolatorilor” (cum să‑l judeci pe un sfânt al literaturii, când tocmai el, vorba cântecului, trebuie să ne judece?). Și nu e vorba numai de clasici; orice sfânt nou al literaturii este protejat agresiv de gloate de fani, care sunt gata să‑l linșeze pe oricine ar avea rezerve față de idol. Ce să mai vorbim de idolul însuși, care se inflamează la prima observație că nu știe proprietatea cuvintelor pe care le instrumentează?
Or, dacă a (re)citi atent poemele clasicului înseamnă a demola, atunci primul demolator a fost chiar cel care a construit statuia și a inventat formula poetul‑nepereche: G. Călinescu. Și nu se referă la niște juvenile exerciții din adolescența poetică, mult prea zgomotoasă în retorica ei declarativă (am avut polemici pe muchie de ceartă cu regretatul Serafim Saka din cauza că foloseam în discuție asemenea epitete nefaste), ci la bijuteriile de maturitate, cum sunt, de exemplu, Sonetele. „Excitarea simțurilor, spune criticul (deloc lipsit de sensibilitate și senzualitate, dacă e să credem legendelor timpului), comentând terținele unui sonet celebru, arată încă o dată un punct liric slab: «Cobori încet… aproape, mai aproape,/ Te pleacă iar zâmbind peste‑a mea față,/ A ta iubire c‑un suspin arat‑o,// Cu geana ta m‑atinge pe pleoape,/ Să simt fiorii strângerii în brațe/ Pe veci pierduto, vecinic adorato!»” Și, mai jos: „Sonetul în care spiritul se vădește înăbușit de dorinți carnale (visuri ucigătoare de plăcere, învăpăiere dulce, friguri, gura însetată de sărutări, «dorul» de a cuprinde la sân) e și cel mai didscutabil: «Iubind în taină am păstrat tăcere…»” – urmează, citat (integral) ca model „discutabil” unul dintre poemele cele mai desăvârșite ale romantismului nostru (clasicizat, inclusiv, în formulă de sonet).
Cine, azi, ar rezista unei asemenea „execuții critice”? Cine nu ar închide, după toate astea, toate canalele de comunicare cu criticul rău? Or, nici măcar nu contează câtă dreptate a avut Călinescu (fie aici, fie în alte locuri, construind, cum ziceam, statuia poetului național). Contează că lectura textelor poetice implică și interpretarea lor critică. Fără a știrbi câtuși de puțin statuia de marmură a idolului. Ce să mai vorbim de texte mai puțin rafinate, cum e, de exemplu, Epigonii. Pentru critic, „versurile din întâia parte rămân totuși uscate”, ca să nu mai spunem de „elogiile aruncate unor bieți țiitori de pană” (sic!). Urmând și exemple: „Gură de aur Cichindeal? Paris Mumuleanu glas cu durere? Aceasta nu mai e poezie, ci cuvântare tendențioasă”. Sigur că vor urma și aprecierile, inclusiv în legătură cu acest poem‑investivă (prețuit de critic mai ales pentru partea a doua, satirică): „Și totuși viitorul poet își arată mâna lui de pe acum, cu atât mai sigură, cu cât materia e mai ingrată”. În general, se pare că nu ar trebui să ne concentrăm pe versurile eminesciene de până la „Convorbiri literare”, doar că ele există, sunt nu doar permanent citate, ci și venerate, iar polemica mea cu Saka îmi sugerează că Eminescu are și mulți adulatori fără rezerve și fără discernământ. Călinescu, repet, creatorul mitului, este însă rece, senin și… critic: „Lirica de tinerețe a poetului, mai grandioasă și mai vastă, suferă de agitație și clamoare și de un fel de volubilă și întindere și desfacere a tablourilor. Năvala de concepte și apostrofe, confuzia sonurilor haotice obosesc conștiința și poemul ne apare ca o necropolă de vechi atitudini romantice”.
Chiar și într‑o poezie în general bine apreciată de critic, Atât de fragedă (pe care, adolescenți sovietici fiind, îndepărtați forțat de literatura română autentică, o ascultam cu urechea lipită de aparatul de radio, în interpretarea formației „Mondial”), exegetul plasează câte o mină: „diafanitatea e concurată de dulcegărie (…) sau de lascivitate”. Ca să nu mai vorbim de Pajul Cupidon, o poezie „puerilă și lascivă, în tot cazul de o mitologie barocă, prea carnală, dacă voim s‑o interpretăm pictural…”. Și dacă și în Scrisoarea IV criticul găsește unele hibe, precum, de exempplu, că versul e „prea lung și zgomotos pentru descripția stărilor idilice”, iar „abundența verbală e și mai la nelalocul ei” sau „antiteza satirică suferă de abstracțiune” și „ideile apar cu desăvârșire goale de orice proces poetic, încât nici versul nu le mai poate ascunde interesul curat teoretic”, ce să mai vorbim de poezii
(„mediocre”, zice criticul) precum Somnoroase păsărele, care „s‑a dovedit a fi imitație” și „nu merită exaltația criticii”? Acum mă întreb și eu, ca orice consumator de poezie românească: cine i‑a dat dreptul criticului să intervină atât de ireverențios în paginile sacre ale poetului național?
Sigur că cititorul acestor rânduri se va întreba încotro bat eu și care îmi este strategia. Să presupui că ideea mea este demolarea statuii clasicului literaturii ar fi o concluzie pripită (și răsuflată). Or, nici G. Călinescu nu a demolat (dimpotrivă, ziceam, el a construit nu doar statuia poetului‑nepereche, ci și soclul ei contextual‑explicativ), ci s‑a produs ca un exeget care are gust, competențe, onestitate și respect pentru meserie. Se numește profesionalism. Fiecare critic sau comentator de poezie ar trebui să respecte rigorile profesiei, să nu o discrediteze cu aprecieri sonore, dar inconsistente, cu lecturi superficiale, folosind epitete zgomotoase, în loc să pună la treabă exegetica, o știință onestă și atentă, operând cu discernământ (critică înseamnă discernere, dacă mergem la originile cuvântului). Scriind pentru cititor (nu pentru orgoliul autorului), apărând cauza literaturii de calitate. Și lăsând laudele excesiv de zgomotoase pe seama serviciilor de marketing. Utile și ele, dar fiind altceva decât critica – un domeniu al literaturii, nu al vânzărilor. Ergo, evocarea clasicilor în acest context a fost doar un preludiu pentru a vorbi despre literatura de azi, insistent promovată și evitând (cu precauție, cu suspiciune, cu supărări de durată) critica.
