Nu voi cere Domnului nicio clipă în plus
(Interviul a fost realizat în aprilie 2017)
Ștefan Petrache: „Vârsta este o sumă de experiențe, o sumă de cunoștințe, o sumă de suferințe, de bucurii și de împliniri, și acolo, undeva mai departe, stă și dragostea”
Trebuie să recunosc, stimate Ștefan Petrache, că îmi doream de mult un dialog cu dumneavoastră, dar nu îndrăzneam să mă apropii, fiindcă îmi dădeam seama de unicitatea artistului și Omului Ștefan Petrache.
Ion‑Luca Caragiale spunea: „Merci pentru considerațiune”. Cred că sunteți prea bună cu mine și în zadar nu ați îndrăznit, dat fiind că eu am avut mereu o atitudine specială față de ziariști, față de muzicienii‑ziariști și, mai ales, pentru colaboratorii Naționalului. Aceasta, pentru că voi munciți, munciți cu adevărat. Și apoi, mie îmi mai plac și femeile frumoase. (Râde.)
Mulțumesc. Mă gândeam la ținuta dumneavoastră selectă și la nivelul profesionist.
Eu am două calități – sau mușc rău de tot, sau iubesc cu desăvârșire.
Veniți din generația când practic din fașă erau mutilate aripile celor care nutreau gânduri despre conștiința națională, despre limba țării. Cu toate acestea, ați fost o generație de aur la acest capitol. Cum ați reușit să răzbiți, să izbutiți?
Noi eram ca o iarbă sălbatică. Numai o plantă sălbatică răzbate prin asfalt. Pentru că atunci când mă gândesc la mine, constat că, practic, am crescut sub gard, așa, la marginea drumului. Acolo m‑am educat, acolo am ascultat, acolo am deprins. Așa a vrut Domnul. Probabil, pe atunci erau încă mulți îngeri păzitori pe pământ.
Astăzi nu mai sunt?
Pentru mine simt că mai sunt. Eu am avut noroc, ca și alții din generația mea. Fusese deschisă o școala de muzică specializată pe timpul lui Ivan Bodiul, care avea două fete care se ocupau cu muzica. El a dat dispoziții și tot Guvernul, o vară întreagă, s‑a ocupat de selecționarea cadrelor didactice. Am avut noroc de cei mai performanți pedagogi din câți existau atunci, cu studii la Sorbona, la București. Aveau un stil anume de a preda. Noi eram prieteni cu pedagogii noștri. Țin minte, aveam o profesoară (evreică) cu studii la București, ne preda limba și literatura (moldovenească, pe atunci) și ne zicea: „Fiți atenți, compartimentul Verb este, probabil, cel mai complicat în limba moldovenească, și dacă aveți dubii sau greșiți ceva, reveniți la sfânta sfintelor, infinitivul verbului ne spune: a fi, a nu fi”. Repet: noi am avut un noroc extraordinar cu astfel de pedagogi. Fizica o parcurgeam cu Eresta Penhasovna, cu studii făcute la Paris, franțuzoaica, la fel, era cu studii la Paris. Datorită acestui conglomerat de genii‑pedagogi am răzbătut în viață, pentru că și ei ne iubeau foarte mult.
După ce v‑ați afirmat în lumea artistică, v‑ați mai întâlnit cu acești pedagogi?
Primii doi‑trei ani, da, apoi ei au început să ne părăsească. În 1956 deci, am fost selectat și adus la acestă școală, unde învățau toți copiii celor din Guvernul de atunci. În sat imi spuneau: „Ce ți‑a trebuit ție muzica asta? Te făceai un tractorist sau un combainer și trăiai omenește”. Pe atunci eram mic și nu înțelegeam, că nu eu, soarta hotărâse pentru mine.
Un Ștefan Petrache se naște la nu știu câte mii de tractoriști și combaineri. Dar să ne întoarcem la copilăria dvs., la mediul de internat în care ați crescut. Cum ați reușit să păstrați o limbă românească atât de frumoasă, căci pe atunci pe la noi era cu totul altfel de mediu lingvistic?
În primul rând, a fost influența mamei mele, care făcuse studii la Iași și vorbea o limbă română cât de cât corectă. În al doilea rând, urechea mea muzicală. Pentru că, cu toată sărăcia de atunci, eu aveam bani grei. După moartea tatălui meu eu primeam 36 de ruble lunar, iar maica mea – 28 de ruble. Din acești bani maică‑mea a cumpărat un aparat de radio „Rodina”, cu 47 de ruble. Radio cu baterii, pe care maică‑mea l‑a târât în spate de la Nisporeni. Stăteam pe Radio Iași, de unde am învățat limba noastră adevărată, românească. Prin anii 1985‑1986 am publicat un articol în „Literatura și Arta”, unde scris‑am că limba noastră semăna cu un gard neîngrijit, așa era atunci limba noastră – ponosită de toți cui nu‑i era lene.
Și totuși, Ștefan Petrache a păstrat‑o, a vorbit‑o altfel decât alții.
S‑a întâmplat pentru că am iubit‑o. Mai întâi am simțit‑o, apoi, pe la 14‑15 ani, am început să o înțeleg.
Era dificil atunci să reziști, să fii deosebit de ceilalți, fiindcă imediat erai taxat.
Din acest motiv eu, probabil, purtam mereu un cucui cât capul, rareori simțeam că‑i cap.
Nu întâmplător proverbul spune: „Adevărul umblă mereu cu capul spart”.
Am avut probleme și la studii, am fost și exmatriculat, și blamat, și alungat. Era de groază. Aveam un pedagog de limba și literatura „moldovenească”, care la o lecție a scăpat cuvântul sâlcă, iar eu m‑am ridicat și, față de toată clasa, l‑am corectat, spunându‑i că de fapt e exil. Am mers chiar la bibliotecă și am adus dicționare, să‑i demonstrez.
Era mare îndrăzneală din partea unui puști.
Asa eram eu, categoric, nu răbdam nimic. După care au început frustrările, KGB‑ul. Eu îl recitam pe Eminescu, în fața clasei, dar nu așa cum o faceau toți copiii, ci cu atitudine.
Ați visat vreodată să fiți actor?
Visam eu, dar actor din mine…
După felul cum mi‑ați citit câteva catrene din Eminescu, m‑ați convins că sunteți și actor.
Eu nu am avut talent de actor niciodată, am făcut doar un pic de școală la Emil Loteanu. La el fiecare cadru de film este o mică poezie. Loteanu încercase să mă filmeze, eu trebuia să iau rolul ciobănașului tânăr în Poienele roșii, și n‑a mers. N‑a mers o dată, n‑a mers de două ori și, cum sunt eu din fire, m‑am întors și am plecat.
În schimb, ați interpretat Radu mamei în filmul Lăutarii cu atâta intensitate, încât am impresia că‑ți pot plesni venele ascultându‑l.
A lucrat Loteanu cu mine. Odată, pe când înregistram piesa în studio, Loteanu i‑a scos pe toți afară, am rămas doar noi doi. Suprapuneam vocea pe imaginile ce se perindau pe ecran. După multă, multă muncă cu maestrul, intrasem foarte bine în rol și, la un moment, am simțit că vreau la veceu. Să vedeți lucru, Loteanu m‑a luat de mână, m‑a dus până la veceu, m‑a așteptat, după care imediat m‑a întors în studio, ca nu cumva să ies din chip.
L‑am cunoscut în casa lui Grigore Grigoriu pe Emil Loteanu. Maestrul vorbea nonstop, avea atâtea de spus, că am impresia că așa și nu a mai spus tot ce voia. Din discuŗiile cu Grigoriu știu că era foarte dur pe platou.
Era dur cu toată lumea.
Și dumneavoastră, cu un caracter tot nu prea moale, nu vă ciocneați?
Uau! De câte ori! Dar cavalerește. În primul rând, el era un intelectual, un om cult, iar eu – un puști care abia făcea primii pași în cultura muzicală, și sigur că stăteam cu gura căscată la tot ce făcea și ce spunea. Nu știu prin ce se explică, dar el era mai indulgent cu mine, mai moale, parcă mă lua de fiecare dată din spate, de umăr, și mă purta cu el.
Dar cum v‑a descoperit?
Valeriu Jereghi adunase vreo 5‑6 tineri, printre care Maria Codreanu, Raisa Ene, soția lui Șcurea, eu și alții, cu care Loteanu făcea cursuri. Ne învăța să vorbim, cum să ne comportăm în scenă.
Când a început să scrie Ștefan Petrache texte pentru cântece?
Pe la 17‑18 ani. Am scris și poezie. Am scris textul pentru cântecul Ce‑ași fi fost. Începutul textului era despre dragoste, ca spre sfârșit să revin la adevărul că dragoste nu există. Dragoste mai mare decât cea pentru mamă și pentru Țară nu cred că mai este. Femeia‑i pe urmă. Să mă ierte femeile.
Ați avut un respect aparte pentru mama?
Sigur.
(Continuare în numărul următor)
