Feminismul e la modă astăzi. Se vorbește peste tot despre drepturile femeii, despre egalitatea șanselor, despre planuri de carieră, despre violență conjugală, deja mai puțin despre emancipare, deși subiectul nu a dispărut, despre sexualitate și femeia ca obiect sexual, despre educația copiilor și condiționarea socială: de la jucării până la programele școlare, și câte și mai câte, despre care poate că și uit aici. În paralel se instaurează cote la recrutare în numele parității, jurnaliștii numără cu regularitate câte femei sunt în listele partidelor politice (deși eu aș alege un deputat pentru alte calități decât sexul), se organizează festivaluri și premii de „literatură feminină” (aș fi curios să văd reacțiile la un festival sau premiu pentru „literatură masculină”) și tot așa înainte.
Cititorii ar putea simți un fel de iz misogin care transpare rândurile de mai sus, dar, vă asigur, nu există nici urmă de așa ceva. Ceea ce voiam să zic e că orice fel de militantism, deseori, mai dă și în foc. Ca laptele uitat pe plită. Militanții sunt oameni pasionați prin definiție, iar pasiunea este, precum atestă și dicționarele, un antonim al rațiunii.
Filmele pe care vi le prezint astăzi sunt, chiar dacă abordează subectul din perspective absolut diferite, despre condiția femeii și adevărate manifeste feministe. Au meritul să recentreze subiectul și să‑i atribuie ponderea necesară. Ori, cel puțin, să‑l debaraseze de futilități cu care pare să ne mulțumim de cele mai dese ori.
Captives (2023, Arnaud des Pallières). Acțiunea filmului ne trimite hăt în 1894 și este bazat pe o poveste cât se poate de reală, care s‑a petrecut la „clinica neurologică” a spitalului „La Pitié Salpêtrière” de la Paris. Un așa‑numit profesor, Jean‑Martin Charcot, conducea și serviciul „istericelor”… Abia după moartea lui Charcot societatea a început a afla, puțin câte puțin, ce se întâmplă cu adevărat în acel „spital”. Înainte de a vă vorbi despre film ar trebui poate să amintim ori să aducem la cunoștința cititorilor că la acea epocă a închide o femeie la casa de nebuni nu era prea complicat… Era suficient ca soțul, tatăl sau fratele să‑și declare femeia, fiica, sora „isterică”. Și un „medic” înțelegător. A ieși de acolo – practic imposibil…
Și mai curioasă este povestea realizării acestui film: în ianuarie 2019, producătorul Jonathan Blumental dă peste un articol pe Wikipedia care descrie un eveniment istoric, „balul nebunelor”, organizat de Charcot. El le propune scenariștilor Christelle Berthevas și Arnaud des Pallières să elaboreze un scenariu original în baza acestui articol. În același an, cumva în paralel, apare și romanul Le Bal des folles de Victoria Mas, care are drept punct de pornire aceeași poveste. Scenariul fiind deja destul de avansat, Blumental refuză să cumpere drepturile pentru ecranizarea romanului, pe care a încercat să i le vândă editura. Editorul propune drepturile unui alt producător, Alain Goldman, care este ceva mai isteț și își scoate filmul în 2021 purtând exact numele romanului, Le Bal des folles, difuzat pe Prime Video.
Captives, cu o poveste destul de diferită totuși, apare trei ani mai târziu în avanpremiera festivalului de film american de la Deauville, ediția 2023, iar în sălile de cinema – în februarie 2024.
Arnaud des Pallières nu este la primul său lungmetraj, dar este probabil prea angajat ideologic ca să producă capodopere. Unicul său film notoriu, prezentat și în competiția oficială a festivalului de film de la Cannes din 2013, a fost Michael Kohlhaas, cu celebrul actor danez Mads Mikkelsen. În Captives, rolurile principale sunt jucate de cinci actrițe apreciate mult de publicul francez: Mélanie Thierry, Josiane Balasko, Marina Foïs, Carole Bouquet și Yolande Moreau, toate – absolut magistrale în rolurile respective. De altfel, pentru Mélanie Thierry acest rol poate lesne deveni unul major în carieră, întrucât, după promițătorul premiu „Meilleur espoir féminin” la César 2010, nu a înregistrat succese mari.
Fără a vă dezvălui trama filmului, vom menționa doar următoarele: Fanni (Mélanie Thierry), o tânără burgheză, face tot posibilul ca să fie internată la casa de nebuni, în speranța de a‑și găsi mama, internată (vedeți schema mai sus) mulți ani mai devreme. Fanni, împreună cu spectatorii, descoperă lumea extrem de violentă și implacabilă a instituțiilor de acest gen… Și mai grav, Fanni realizează că odată intrată, nu va mai putea ieși atât de ușor precum sperase, adică nu va putea ieși deloc! Punctul culminant al filmului e un „spectacol” pe care „pacientele” trebuie să‑l prezinte autorităților, pentru a demonstra că totul e „bine” în acest spital…
Holy Spider (Ali Abbasi, 2022). Filmul este, oficial, o producție germano‑danezo‑franco‑suedeză, dar realizat în persană de regizorul de origine iraniană Ali Abbasi, actualmente în exil. Holy Spider a fost prezent în programul Festivalului de la Cannes în 2022, iar Zahra Amir Ebrahimi a luat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină. Ali Abbasi nu este la prima sa prezență la Cannes: el a câștigat deja premiul „Un certain regard” pentru Border în 2018. De asemenea, Holy Spider a fost în short‑list pentru cel mai bun film internațional la Oscars.
Holy Spider este bazat pe o poveste reală. Între 2000 și 2001, în orașul Mashhad din Iran, un oarecare Saeed Hanaei a omorât 16 femei, fiind convins că execută o misiune divină. Cele 16 femei erau, toate, prostituate, iar Saeed era o persoană profund credincioasă… Holy Spider este pseudonimul inventat de presă pentru a desemna criminalul. Adevărul e că autoritățile nu prea se grăbesc să‑l neutralizeze. La Mashhad, pentru a investiga cazul, ajunge o jurnalistă de la Teheran, Rahimi, și ea, într‑adevăr, reușește să‑l identifice.
Convins de faptul că are susținerea „opiniei publice” (cum altfel? el doar a urmat preceptele ideologiei oficiale!), crezând că va fi grațiat, criminalul mărturisește și crimele, și motivațiile… Doar că el este executat. Imamul l‑a mințit. În drum spre Tehran, Rahimi privește un video cum băiatul lui Saeed se joacă de‑a killerul justițiar, imitându‑l pe taică‑său: el o execută, în joc, pe sora sa mai mică…
Ali Abbasi ne prezintă mult mai mult decât un thriller polițist și o societate machistă: el ne arată o societate care produce criminali și mecanismele acestei mașinării… De altfel, Iranul a condamnat oficial decizia festivalului de la Cannes, calificând‑o drept „una insultătoare și politic motivată”. Iranul a înaintat o notă de protest Franței, iar Zahra Amir Ebrahimi a primit peste 200 de amenințări în ziua decernări premiului…
