O profundă nedreptate a suferit Basarabia în ultimele două secole
Alessandro Zuliani: „În primul rând, pentru că scriitorii din Basarabia fac parte integrantă din literatura română”
Dragă Alessandro, te‑am cunoscut la conferința despre limba română versus limba „moldovenească” organizată de Lia Faur, în 2023, la Arad, în cadrul Festivalului „Ștefan Augustin Doinaș”. M‑a impresionat profund discursul tău care denotă cunoașterea subtilităților atât de fine referitor la această problemă lingvistică, încât m‑am întrebat de ce l‑ar interesa pe un profesor universitar din Italia, italian de naționalitate, aceste substraturi. De unde interesul pentru limba română din Basarabia și, implicit, pentru această bucată de pământ?
În primul rând, doresc să menționez că am absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine (specializarea română‑maghiară) la Universitatea din Udine, iar din acest motiv mi se pare firesc să mă intereseze situația sociolingvistică a Basarabiei, care aparține pe deplin românității. Recent, am dedicat un curs monografic de un semestru literaturii din Basarabia şi mărturisesc cu bucurie că reacțiile pozitive primite din partea studenților m‑au încântat. La început, câțiva dintre ei au fost uşor nedumeriți, neînțelegând de ce ar trebui să discutăm despre o literatură română din zona dintre Prut şi Nistru, cu o identitate distinctă de restul literaturii române. Totuşi, le‑am explicat că fiecare text literar trebuie contextualizat atât temporal, cât şi spațial, iar în acest sens este absolut corect să vorbim despre o literatură română din Basarabia, care are trăsături unice şi specifice, fără a uita că, de fapt, aceasta face parte, în mod indiscutabil, din ansamblul literaturii române.
Sunt deosebit de încântat să colaborez la catedra din Udine cu colega Lia Faur, cu care împărtăşesc nu doar pasiunea pentru învățământ, ci şi un însemnat interes pentru cultura şi literatura Basarabiei. O dovadă a acestui interes comun este conferința pe care a organizat‑o anul trecut la Arad, pentru care îi sunt recunoscător. Aceasta mi‑a oferit ocazia de a întâlni scriitori şi intelectuali moldoveni pe care îi prețuiesc şi respect enorm.

Teza ta de doctorat se întitulează „Politică și planificare lingvistică în Basarabia: românism, rusificare, moldovenism”. Cum ai ajuns să alegi această temă? Cine te‑a ajutat? Și nu ți‑a fost frică să te aventurezi cu un subiect destul de dificil?
Decizia de a întreprinde această cercetare a fost în întregime a mea, dar trebuie să îi mulțumesc din inimă profesoarei Celestina Fanella, care m‑a ghidat cu devotament în fiecare etapă a redactării tezei. De asemenea, sunt recunoscător profesoarei Mihaela Secrieru de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, profesorului Roberto Scagno de la Universitatea din Padova, profesoarei Marinella Lőrinczi de la Universitatea din Cagliari, profesorului Coman Lupu de la Universitatea din Bucureşti şi profesorului Andrei Crijanovschi din Chişinău pentru sprijinul şi contribuția lor de neprețuit. Puteam să mă bazez pe competența acestor iluştri profesori universitari, aşa că mi‑am desfăşurat cercetările fără prea multe temeri.
Cum ai găsit Chișinăul atunci când ai venit să îl vizitezi? Diferit de cum ți‑l imaginai înainte de a‑l descoperi singur? Ce te‑a impresionat cel mai mult sau, poate, deranjat?
Trebuie să îți mărturisesc că prima dată când am venit la Chişinău, acum aproape treizeci de ani, mi‑a făcut o impresie splendidă. Veneam din România şi lucrul care m‑a impresionat cel mai mult a fost ordinea şi curățenia oraşului, care, la acea vreme, erau cu mult superioare celor din oraşele româneşti. Am aterizat la aeroportul din Chişinău şi am avut neplăcuta surpriză de a nu‑mi găsi bagajul, care, din greşeală, fusese trimis în Slovacia. A trebuit să fac o declarație de pierdere şi, surpriză, la ghişeul respectiv personalul vorbea doar rusă. M‑am enervat şi am cerut expres să pot comunica cu cineva care vorbea română şi, în cele din urmă, am reuşit să fac declarația. Acelaşi lucru s‑a repetat la hotel, unde la recepție se vorbea şi română, dar nu fără dificultăți. Astăzi, lucrurile s‑au schimbat radical, dar impresia pe care o dădea atunci Chişinăul celor care veneau din străinătate era aceea a unui oraş adânc rusificat. Ulterior, am vizitat Chişinăul cu alte ocazii şi am putut constata cum şi‑a redobândit progresiv identitatea proprie şi cum a devenit o capitală europeană.
M‑a amuzat destul de mult povestea despre dicționarul moldovenesc‑român al „lingvistului” Vasile Stati, pe care ai încercat să îl cumperi la Chișinău. Te rog să o spui și cititorilor noștri.
„Filologul” Vasile Stati a crezut că îşi poate câştiga gloria şi că poate intra în istoria lingvisticii universale cu publicarea unui pseudo‑dicționar moldovenesc‑român. Scopul acestei operațiuni, care a avut un ecou larg în România, era acela de a susține tezele moldoveniştilor cei mai puri, evidențiind diferențele lexicale dintre română şi „moldovenească”, înțeleasă nu ca un grai, ci ca o limbă. Când am aflat despre publicarea acestei aberații lexicografice, m‑am grăbit la Chişinău, convins că o voi găsi în cantități mari în toate librăriile. Spre surprinderea mea, opera era practic de negăsit şi a trebuit să apelez la cunoştințele mele pentru a reuşi să intru în posesia unei copii. Deşi fusese distribuit pe scară largă în toate librăriile, dicționarul nu se găsea pe rafturile punctelor de vânzare, fiind evident considerat nevandabil. Am scris şi un articol despre acest aşa‑zis dicționar cu mulți ani în urmă, subliniind faptul că o lungă serie de rusisme au fost prezentate drept moldovenisme cu scopul de a sublinia diferența dintre „moldovenească” şi română.
Când ai auzit pentru prima dată despre „limba moldovenească” și în ce context?
Primul care mi‑a vorbit în acest sens a fost profesorul meu de istoria limbii române, marele lingvist Alexandru Niculescu, care şi‑a desfăşurat activitatea didactică la Universitatea din Udine între anii 1986 şi 2002, până la momentul pensionării. Profesorul Niculescu nu a ezitat să ne dezvăluie că aşa‑numita „limbă moldovenească” reprezintă o construcție artificială, creată de autoritățile ruse pentru a legitima anexarea Basarabiei. De asemenea, mi‑a relatat cum, în perioada regimului comunist, anumiți lingvişti români, din considerente de oportunism politic, au susținut aceste teze moldoveniste, un exemplu notabil fiind cel al lui Alexandru Graur. În plus, profesorul mi‑a împărtăşit o anecdotă ciudată despre Congresul Internațional de Filologie Romanică, desfăşurat în 1956 la Florența, la care a participat ca tânăr cercetător, alături de Iorgu Iordan şi Alexandru Rosetti. Acest eveniment a fost marcat de intervenția remarcabilului lingvist italian Carlo Tagliavini, care a criticat vehement lipsa de fundament al tezelor susținând existența unei limbi „moldoveneşti” distincte de cea română. Discursul său a surprins delegația sovietică şi a pus în dificultate chiar şi delegația română. Dar am avut şi norocul să‑l întâlnesc, în cel puțin două împrejurări, pe Eugeniu Coşeriu, când a venit la Udine, la invitația lui Niculescu, să țină prelegeri de lingvistică românească. Am abordat cu dânsul şi problema moldovenismului, iar pozițiile sale sunt cunoscute de toată lumea, pentru că au fost formulate foarte clar în nenumărate rânduri.
La Udine funcționează Catedra de Limba și Literatura Română a Departamentului de Limbi și Literaturi, Comunicare și Formare, unde am avut onoarea să fiu invitată la conferința organizată de tine și Lia Faur, cu ajutorul nemijlocit al profesorului Sergio Vatteroni, alături de alți scriitori din Basarabia. M‑au impresionat studenții care au venit să citească din textele noastre în limba română în cadrul conferinței „Cealaltă Românie. Limbi, literaturi și identități în Basarabia la 33 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice”. Povestește‑ne, te rog, despre această catedră și despre studenții care, spre uimirea multora, aleg limba română dintr‑un șir lung de alte limbi.
Catedra de Limba şi Literatura Română a Universității din Udine se pregăteşte să împlinească 40 de ani, mulți din anumite puncte de vedere, dar puțini dacă ne raportăm la catedre cu o istorie mai lungă, cum ar fi cele din Torino, Padova sau Roma. În Italia există o tradiție consolidată în predarea limbii şi literaturii române, o tradiție care rezistă în ciuda tăierilor de fonduri impuse de crizele economice şi de politici economice discutabile. La Udine, oferta de limbi străine este bogată: pe lângă limbile prezente în toate universitățile (engleză, franceză, spaniolă şi germană), studenții pot alege dintre limbile cehă, polonă, română, rusă, sârbo‑croată, slovenă şi maghiară. Nu sunt puțini studenții care optează să se specializeze în limbi ale Europei Central‑Estice şi, dintre acestea, româna. Este vorba de studenți care se apropie de limba română din motive diverse: mulți dintre aceştia sunt copii ai imigranților din România şi Moldova, unii născuți în Italia, având limba maternă italiana, iar numeroşi sunt bilingvi (română şi italiană). Desigur, există şi italieni care nu au cunoştințe de română şi, prin urmare, încep de la zero. Eu şi colega Lia Faur trebuie, aşadar, să facem tot posibilul pentru ca lecțiile să fie utile fiecărui student în parte, fără a neglija nevoile nimănui. Numeroşi sunt studenții care se pasionează de studiul limbii şi literaturii române şi decid să absolve licența şi masteratul cu o teză pe subiecte de românistică.

Îți datorăm multe, Alessandro. Mai întâi de toate, pentru că ne‑ai învățat limba, apoi – pentru că te‑au preocupat aceste aspecte endemice ale Basarabiei și, nu în ultimul rând, pentru faptul că ai susținut și continui să susții în Italia multe conferințe pe tema moldovenismului. Ești mai interesat să ne aperi limba poate chiar mai mult decât unii dintre noi. Îți datorăm ție și minunatei Lia Faur și întâlnirea cu studenții de la Udine, de care am avut parte în luna mai a acestui an și care ne‑a marcat profund. De ce crezi că a fost important ca studenții să cunoască și scriitori din Basarabia?
Din mai multe motive. În primul rând, pentru că scriitorii din Basarabia fac parte integrantă din literatura română şi a‑i neglija ar fi nedrept şi contraproductiv din partea noastră. Există apoi un motiv la care sunt foarte sensibil, legat de profunda nedreptate suferită de Basarabia în ultimele două secole, şi anume de când a început politica rusă şi apoi sovietică de deznaționalizare şi de creare a ideologiei moldoveniste. Este dificil să întocmim un clasament al popoarelor, al națiunilor care au suferit cel mai mult din cauza rusificării şi a naționalismului imperialist rus, dar nu există nicio îndoială că moldovenii ar ocupa primele poziții. Tot din acest motiv am organizat la Udine un colocviu pe aceste teme şi am ținut în mod deosebit ca studenții să participe activ cu lecturi de poezii şi fragmente în proză, pe care le‑am analizat şi tradus în timpul cursului de literatură. Pot să îți garantez că toți studenții s‑au declarat entuziasmațide experiență şi eu nu aş putea fi mai fericit.
Declarai într‑un interviu oferit Eugeniei Bojoga și publicat în revista „Contrafort”, în 2021, că „principala misiune a moldoveniștilor este de a nega identitatea lingvistică și culturală românească a basarabenilor, în acest sens negând și apartenența Basarabiei la Europa, pentru că nu încape îndoială că Basarabia e România”. De ce crezi că sunt totuși voci care continuă (instrumentalizat sau din convingeri proprii, rămâne de aflat) această mistificare? Care ar fi miza, după părerea ta?
Deşi nu putem aborda în detaliu aceste subiecte atât de complexe, aş dori să reiterez o considerație pe care o subliniez de fiecare dată când am ocazia: moldovenismul, în toate formele sale, este o ideologie a negației. A avut misiunea infamă de a nega corespondența identității lingvistice şi culturale dintre românii care trăiau pe malul drept şi cei de pe malul stâng al râului Prut. Rusificarea a vizat multe naționalități, este un fapt cunoscut, dar ceea ce s‑a întâmplat în Basarabia reprezintă un caz, poate, unic. A fost o încercare criminală de a şterge identitatea românească a basarabenilor, convingându‑i că nu aveau nimic în comun cu românii de dincolo de Prut. Un experiment reuşit doar parțial, dar care a adus suferințe de nedescris, ale căror consecințe sunt evidente şi astăzi, deşi Moldova este independentă de peste 33 de ani. Rusia nu intenționează să lase Basarabia liberă să decidă, după cum demonstrează şi în prezent prin numeroasele încercări de a polua politica națională şi de a alimenta ura față de România şi, în general, față de Uniunea Europeană, folosind figuri sinistre în slujba Kremlinului.
Ai subliniat în același interviu și faptul că în engleză este utilizat incorect toponimul Moldova pentru a indica Republica Moldova, numindu‑i pe moldoveni „the moldovans” și nu „the moldavians”, cum ar fi corect, fapt care ar alimenta, involuntar, ideea unei națiuni moldovenești, diferită de cea românească. Este un aspect pe care, recunosc, nu l‑am știut nici eu, care locuiesc de șapte ani în Marea Britanie, și mă bucur că l‑am aflat de la tine. Și pentru asta țin să îți mulțumesc mult. Ai săpat în substraturile problemei lingvistice cu atâta pasiune și dedicație, încât pentru toți cei care te‑au cunoscut și te‑au auzind vorbind românește ești un adevărat model de inspirație. Știu că vei zice, cu bine cunoscuta ta modestie, că nu este așa, dar te rog să accepți gratitudinea mea și a colegilor mei cu care am participat la Conferința de la Udine, de unde am plecat impresionați de tot ce am trăit acolo. Iar echipa pe care o formați cu Lia Faur este, pur și simplu, excepțională! Îți mulțumesc mult și pentru interviu! Ce mesaj le‑ai lăsa cititorilor revistei „Timpul din România”?
Dragă Anda, mă bucur că ai reflectat asupra chestiunii toponimului şi a etnonimului, este o altă demonstrație a modului în care teoriile moldoveniste au reuşit să ajungă şi la alte națiuni şi să influențeze alte limbi şi culturi. La bază este ideea că Moldova ar fi ceva diferit de Moldavia (adică regiunea istorică a României), cu care nu ar avea nicio legătură. După cum vezi, în țările anglofone au reuşit să facă acest lucru chiar şi cu complicitatea unor cercetători de talia lui Charles King, care a căzut naiv în capcana moldoveniştilor.
Acestea fiind spuse, eu sunt cel care îți mulțumeşte ție şi întregii redacții a revistei „Timpul din România” pentru acest interviu şi pentru că mi‑ați acordat acest spațiu. Îți mulțumesc şi pentru că ai acceptat invitația noastră de a participa la colocviul de la Udine, ştiu că te‑a costat un efort considerabil, dar ai înțeles cât de importantă a fost prezența ta şi a colegilor tăi pentru mine şi pentru studenții mei în universitatea noastră. Şi sperăm, desigur, că acesta este doar începutul unei colaborări lungi şi fructuoase. Cititorilor prestigioasei voastre reviste doresc să le urez să aibă întotdeauna încredere în ei înşişi şi să rămână vigilenți în fața celor care încearcă să răspândească ştiri false şi mesaje de ură la adresa României şi a Europei. Cunoaşterea, adevărul şi solidaritatea sunt cele mai puternice arme ale noastre pentru a construi un viitor mai bun.