Să tot fie vreo 600 de zile de când am păşit prima dată în sat. Era o zi caldă de început de vară. Am oprit aici, lângă stația de la marginea satului, şi am mers ore în şir, uliță cu uliță. Câteva femei vopseau o casă, iar eu le‑am întrebat ce culori au ochii lor. Am tras pe loc concluzia că femeile cu ochii verzi iubesc culoarea albastră. Mi s‑a dat să beau apă, eram însetat, şi mi s‑a spus că acela care bea niciodată nu va părăsi satul. Doamna Natalia era surprinsă că am venit în sat, am fost pe ulița ei, dar nu am dat un semn. Eu doar cântăream din priviri satul si oamenii. Trecusem pe aici de multe ori în drum spre alte sate, unele dispărute, din Țara Prutului.
Este ultima mea zi în Văratic. Este dimineața devreme. A plouat. Ah! De ar fi plouat mai ales când țăranii aveau nevoie. Anul pornise atât de bine, dar seceta cumplită a pârjolit totul. Păpuşoiul aproape că nu s‑a făcut. Văd prin geamurile mari cum asfaltul străluceşte. Am fost întrebat cu o seară înainte dacă să mi se facă foc. Nu. Nu am vrut. Mă privesc în oglinda mare din camera în care am stat aproape doi ani. Singur cu gândurile si fotografiile mele. Pe pat sunt plicuri cu fotografii. Trebuia să le dau ieri, dar vor ajunge cumva la cei care vor adăuga în ramele albastre aceste clipe imprimate pe hârtie fotografică. Nu mai am timp, nu mai e timp. Privesc în jur. Oare chiar plec? Când eram bolnav eram întrebat dacă mi se pot aduce medicamente. Dacă pot fi văzut. Mă feream de vizite. Aşa am făcut toata viața. La Cioropcani mi se dăduse o casă pentru perioada cât am elaborat lucrarea despre zestrea satului. Mi se părea atunci că niciodată, orice cercetare aş face, oriunde, nu va putea egala ceea ce a fost acolo sentimental. Dar nici acolo, nici aici nu am primit pe nimeni în Casa Mare. Doar sunt omul superstițiilor. În septembrie 2019 venisem de la Moscova. Mă întâlnisem cu Ion Druță. Ceva se întâmplase cu mine si nu am putut dormi trei zile. Sufeream. Şi totuşi, nu am primit pe nimeni. Casa Mare era doar lumea mea. Un teritoriu sacru, doar al meu.
Oare ce e cu gândurile acestea? Pe peretele din spate văd covorul cu flori. Duc involuntar mâna stângă pe obraz de parcă aş vrea să îmi mângâi pielea feței. Nu mi se pare că sunt mai bătrân şi nici mai tânăr. Sunt acelaşi ca în ziua în care am venit în sat. Un om făcut din hârtie fotografică şi substanță de developat. În plus, sunt suma multor superstiții. Mă gândesc ce multe fotografii făcute de mine sunt în fiecare casă. Vor fi, aşa se întâmplă, descoperite de alții când noi nu vom mai fi. Da, fotografiile supraviețuiesc omului. Hârtia fotografică şi substanța de developat supraviețuiesc lutului din care suntem făcuți.
Ieri am trecut prin Văratic să îmi iau rămas‑bun. Tot uliță cu uliță, ca la venirea mea în sat. Acum parcă plecam undeva, dincolo de capătul pământului. Ne îmbrățişam cu acel sentiment al unei tragedii imediate. Deşi unul din capetele lumii noastre geografice este la Dumeni, nu departe de o azvârlitură de băț. Acolo nu am fost niciodată sigur că a venit secolul XXI. Nu am avut curajul să trec pe la bunica Alexandrei Gherman să îi spun că nu ştiu când voi reveni acolo.
Aici, la Văratic, din prima mea zi în sat, am spus că nu sunt de acord că lacul, stâncile şi peisajul sunt mai importante decât oamenii. Nimeni nu vedea satul, casele, oamenii, tradițiile, munca lor, imensa zestre fotografică existentă. Stâncile vor mai fi milioane de ani. Dacă va mai rezista pământul. M‑am întrebat cum de numele Marcelei Benea nu a fost dat liceului, bibliotecii. Ea este o personalitate importantă a lumii literare pe ambele maluri ale Țării Prutului. Orice stâncă, poate fi şi muntele Himalaya, nu e mai importantă decât personalitatea poetei, a operei ei. Dar şi țăranii simpli merită mai multă atenție. Ce oameni sunt în sate şi nimeni nu se apleacă cu atenție asupra lor. Ei duc din generație în generație satele, tradițiile.
Îmi potrivesc vechiul ceas la mana stângă. Este fabricat în primii ani de putere ai lui Gorbaciov. Uneori se mai strică ceasul şi un bătrân ceasornicar meştereşte numai el ştie ce şi o vreme arată ora exactă. Vedeam în ochii altora că nu mai e la modă ceasul meu, poate ceasul de mână în general. Uneori port ceasul bunicului meu. Are vreo şaptezeci de ani acel ceas. E demodat ca şi mine. Nu? Ca şi fotografiile alb‑negru. Alții au aruncat şi aparatele de fotografiat pe film, sunt demodate, dar eu le folosesc. Am la mine un SMENA 6, care are mai bine de o jumătate de secol, şi un SOKOL Automat din anii ’70, dăruit de Grigore Vieru lui Mircea Radu Iacoban. O inscripție pe spatele aparatului certifică acest lucru. M.R.I. mi l‑a dăruit temporar, pentru a fotografia cu el. Aparatul a fost folosit de Grigore Vieru şi Mircea Radu Iacoban. Ce nume, ce destine! Să nu creadă unii că marii poeți şi scriitori nu ar putea deveni fotografi. Ei ar surprinde acele clipe pe care unii nu le văd şi nu le înțeleg. Arunc o ultimă privire camerei şi închid caietul meu roşu plin de notițe, observații, completări, planuri, tăieturi. Trec prin cele trei camere şi îmi fac cruce în fața icoanei cu Maica Domnului aşezată pe masa din camera dinspre stradă. Plec spre stația de autobuz de la ieşirea din sat. Simt o tulburare profundă. Oare chiar trebuie să plec? Străbat cu mica mea maşină roşie drumul care ocoleşte satul. Pe dreapta şi pe stânga văd casele albastre şi verzi. Parcă sunt nişte diapozitive pe care cineva mi le derulează în viteză. Unii mă salută, le răspund ridicând mâna. La radioul din maşină se difuzează o melodie rusească, a interpretei Anna Semenovici, Gladiolusî:
„Gladiole,
Florile cad pe asfalt
Cerul este ca fumul (…)”
Ajung în stația de la capătul satului. Cerul plumburiu e parcă agățat de tavanul de beton al stației. O prelată care limitează privirea. Nu este nimeni aici. Dar stația ştie întotdeauna totul despre sat.
Cine vine, cine pleacă. De ce vine, de ce pleacă.
În stația aceasta am aşteptat odată să treacă tanti Olea cu căruța cu care căra laptele.
În stația de la capătul satului ne dădeam întâlnire pentru fotografii. Era unul dintre locurile noastre de adunare. Bineînțeles, şi casa doamnei Natalia Miron Mazilu. O femeie cum ar avea nevoie fiecare sat din Moldova. Veneam aici, în stația de la capătul satului şi al lumii, pentru că ne era mai uşor să ne adunăm pentru fotografii la floarea‑soarelui, la livadă. Multe fotografii sunt în acest album. Pentru viitorii cercetători ştiințifici.
Stația aceasta de autobuz, de la capătul satului, a văzut şi bucuriile mele, şi decepțiile mele, nu puține, gândul şi realitatea nu se completau. Stația a fost martora scrierii acestei lucrări, a văzut despărțiri, împăcări, pachete trimise, pachete primite, bucuriile revederii oamenilor din sat. Se îmbrățişau, eu zâmbeam bucuros, complice.
În stația de la capătul satului am primit, la plecările mele de pe malul stâng pe malul drept al Țării Prutului, borcane cu dulceață, pâine, plăcinte, murături, plăcinte, dulceață, mere, caise, prune, vin roşu, o icoană, pâine, dulceață, o scrisoare, dulceață şi iar dulceață. Odată am întrebat:
— Ce ingrediente pui de iese aşa bun tot ceea ce faci, care este secretul?
— Pun doar dragoste! Asta pun în ceea ce fac. Ca şi tine.
— !
Apare şi cea pe care o aşteptam să ne luăm rămas‑bun. Ieri trecusem prin multe case. Am trecut ieri şi pe la ea. Parcă era Crăciun, Paşte şi eu eram preot. Ne îmbrățişam la fiecare casă. Şi la casa ei. Ne ceream iertare dacă am greşit unul altuia. Puteam să ne despărțim lângă pragul casei după ce ne‑am iertat unul pe celălalt. Dar mi se pare, ori am învățat asta, stația de la capătul satului e mai potrivită pentru despărțiri. Casa este pentru revenire.
Primesc în stația de la capătul satului un colac şi un prosop frumos, moldovenesc. Nu am mai primit dulceață! O fi o superstiție pe care nu o cunosc. Strâng prosopul nu ştiu cum. Parcă ar fi o mână de femeie, o fotografie, parcă e pielea de la cureaua aparatului de fotografiat, poate ceva din fiecare. Timpul este suspendat, nu mai există clipe, ore, zile, secole. Ştiu asta. Simt. Plec fără să întorc capul. Din superstiție. Aş fi vrut măcar să văd satul încă o dată, stația, pe cea care m‑a condus la marginea satului, a Țării Prutului, a lumii acesteia.
Nu, nu trebuie să întorc capul. Toată apa băută la Văratic s‑ar întoarce asupra mea şi ştiu că niciodată nu voi mai putea pleca. Ca un val imens care mă aruncă la țărm. Poate totuşi să întorc capul? Şi deodată îmi vine în minte o melodie veche populară, ucraineană, pe care o ştim amândoi şi care descrie perfect momentul:
„Tu m‑ai dus pe câmpiile de la marginea satului.
Şi ştergarul brodat mi l‑ai dat să îmi poarte noroc în drumul meu!
Eu voi lua ştergarul dăruit de tine,
Îl voi aşterne pentru o viață mai bună.
Şi prin acel ştergar va dăinui tot ceea ce îmi este cunoscut, până la durere:
Şi copilăria, despărțirile, dragostea adevărată!”
A fost ultima mea zi la Văratic. Parcă nu văd drumul spre celălalt mal al Prutului, ci mi se proiectează în minte oamenii frumoşi din Văratic, casele, munca lor în livezi şi pe câmp. Aş vrea să întorc capul. Dar nu am putere. În oglindă văd stația de la capătul satului şi pe cea care făcea o cruce în semn de binecuvântare.
