Rușii au intrat noaptea
(Continuare din numărul 39)
Anna Lazareva: „Dar când am aflat că teatrul a fost bombardat, am simțit că pământul se prăbușește sub mine”
Te‑a durut despărțirea?
El avea crize constante, strigând fără încetare. De la începutul războiului, nu reușise să se liniștească. Într‑un fel, mă învinovățea. Spunea că totul se întâmplă din cauza unor oameni ca mine… Nu știu, eram atât de confuză… El rămânea mereu în apartament, nu ieșea niciodată afară. Era cuprins de isterii continue, trăia în teroare, convins că, în orice moment, ar putea fi luat și trimis pe front. „Te rog, du‑te la magazin pentru mine, cumpără‑mi țigări. Mi‑e frică să ies pe stradă.” Și eu mergeam, doar ca să evit disputele nesfârșite. Era un cerc vicios din care nu mai puteam ieși. Atmosfera devenise de nesuportat, sufocantă. Apoi a început împărțirea banilor comuni. O împărțire nemiloasă, în care el a luat mult mai mult decât a pus. Dar am înțeles. Știam că voi avea ocazia să muncesc și să‑mi fac alți bani. Măcar așa, el avea cu ce să supraviețuiască o vreme.
Cine te aștepta în Moldova?
Trebuia să mă întâlnesc cu niște rude despre care nici nu știam că există. Verișori, se pare. Am ajuns la graniță, mergând pe jos. Grănicerul m‑a întrebat: „Știi să vorbești în română?” Am rămas complet surprinsă. Am răspuns cu câteva cuvinte pe care mi le amintisem de la tatăl meu: „fii sănătos”, „noroc”. El mi‑a spus: „Ești de‑a noastră, treci”. Ne‑au oferit cafea, ceai, ne‑au încălzit. Am fost întâmpinați cu o căldură neașteptată. Ne‑au ajutat chiar și să ducem bagajele. Apoi i‑am întâlnit pe acei verișori, complet necunoscuți pentru mine, și am realizat că ei vorbesc doar româna. Toată lumea îmi spunea că în Moldova se vorbește rusește și că totul va fi bine, dar m‑am lovit de realitatea că nu toți știu rusa aici. Și dintr‑odată m‑am trezit dusă la o petrecere. Cineva își sărbătorea ziua de naștere. Dar eu, cu mintea încă răvășită de bombardamente, nu simțeam decât dorința de a mă retrage și a plânge. Oamenii din jurul meu vorbeau într‑o limbă pe care nu o înțelegeam deloc. Se distrau, erau fericiți, în timp ce pentru mine, părea că viața se oprise. Tot ce iubeam, tot ce cunoșteam părea să fi dispărut. A fost o greutate imensă să stau acolo, la acea petrecere. Nimeni nu a încercat să vorbească cu mine, pentru că nu înțelegeau rusa. Sau, cel mult, o înțelegeau vag, doar câteva cuvinte ici și colo.
Ai găsit ușor ritmul în noua realitate?
M‑au dus la sora bunicii mele, care locuia în Orhei, într‑o casă veche, în care tatăl meu a văzut pentru prima dată lumina zilei, și am rămas o vreme, cam două‑trei luni. Sunetele bombardamentelor din Ucraina se strecurau până acolo, ca un ecou îndepărtat al haosului. Aveam mereu senzația unor explozii fantomă. Mă trezeam adesea în mijlocul nopții, cu inima bătând nebunește, simțind că trebuie să fug, să mă ascund. Aveam o nevoie arzătoare de a ieși afară, să‑mi limpezesc gândurile, să mă gândesc la ce să fac mai departe.
M‑am străduit din răsputeri să‑mi găsesc un loc de muncă. Am bătut drumurile orașului, intrând în fiecare magazin, întrebând pe ici, pe colo dacă au nevoie de cineva, chiar și de o femeie de serviciu. Dar când mi‑au oferit doar două mii de lei, am rămas perplexă. Am făcut repede conversiunea în moneda noastră și am realizat că nu‑mi voi putea ajuta prea mult familia cu acea sumă. Șocul cel mai mare a venit când mi‑am dat seama că grivnele pe care le adusesem cu mine nu mai valorau aproape nimic. O mie de grivne echivalau cu doar o sută de lei moldovenești. În Ucraina, acea sumă era considerabilă, puteai face cumpărături de patru ori într‑un supermarket. Aici însă nici nu știam ce să cumpăr cu acei bani. L‑am sunat pe tata, i‑am povestit cât de pierdută mă simțeam – prețurile erau exorbitante, iar banii pe care îi aveam păreau fără valoare în această țară. El mi‑a spus să am răbdare, că războiul se va termina curând și că voi putea reveni acasă. Am continuat să caut un loc de muncă, dar nu am găsit nimic. În cele din urmă, am hotărât să merg la Chișinău să‑mi încerc norocul.
La Chișinău ai avut mai mult noroc?
La Chișinău, am căutat chirie timp de mai bine de o lună, dar am fost întâmpinată mereu cu refuzuri. Oamenii ezitau, invocând faptul că eram ucraineancă și singură, temându‑se că nu voi face față. Zi după zi, vizitam două‑trei apartamente, dar rezultatul era același. Într‑o zi, am crezut că, în sfârșit, norocul mi‑a surâs: proprietarii au fost de acord, am dat un avans și am început să‑mi adun lucrurile. Curând însă, m‑au sunat să‑mi spună că, din cauza originii mele și a faptului că eram singură, nu mai vor să‑mi închirieze apartamentul. În cele din urmă, am găsit o cameră într‑o locuință mai mare. Proprietarul, deși nu era cel real, ci un prieten al proprietarei plecate din țară, mi s‑a părut foarte amabil. Nu i‑a dezvăluit proprietarei originea mea, mi‑a spus că are o fiică de vârsta mea și că i‑ar plăcea ca și ea să primească ajutor dacă ar fi nevoie. Mi‑a adus chiar și o pungă cu alimente. A fost un gest de o mare bunătate.
Apoi, a început să‑mi aducă din când în când chifle sau biscuiți. La început, părea un gest inofensiv, dar treptat lucrurile au devenit ciudate. Începea să intre în apartament oricând voia, fără să țină cont dacă eram acasă sau nu, mereu găsind un pretext să verifice ceva. Într‑o zi, am primit mesaje pe Facebook de la cineva care pretindea că mă iubește și voia să fie cu mine. Apelurile au început să vină la ore nepotrivite, la 2‑3 noaptea, și mi‑am dat seama că acea persoană era chiar proprietarul apartamentului. A fost josnic. Când ești singură într‑o țară străină, încercând să‑ți reconstruiești viața, iar cineva îți dă târcoale, frica devine un tovarăș constant. De multe ori lăsam cheia în broască, doar ca să mă asigur că nu va intra. Cine știe ce ar fi putut face… nici nu vreau să mă gândesc.
La început, am lucrat ca femeie de serviciu, deși în Kiev aveam propria mea femeie de serviciu acasă. A fost foarte greu să accept că, de la un stil de viață confortabil, cu un salariu bun, am ajuns brusc să nu mai fiu nimeni, să nu mai însemn nimic. Mă simțeam folosită, ca și cum aș fi fost călcată în picioare. Atunci am decis să lucrez ca animator. Era extrem de greu, fără zile libere, iar volumul de muncă zilnic era copleșitor. Mintea începea să‑mi joace feste, deoarece orașul meu, locul unde trăiesc cei dragi, era bombardat intens. În fiecare zi, un număr incredibil de oameni mureau. Odată, vorbeam cu părinții mei printr‑un apel video și am auzit cum se apropia o rachetă. Îi vedeam cum se privesc îngrijorați, iar tata a strigat: „Culcați‑vă!” Erau chiar lângă fereastră, s‑au aruncat la pământ și conexiunea s‑a întrerupt. Nu știam ce s‑a întâmplat cu ei. Legătura s‑a pierdut complet, iar eu în zece minute trebuia să ies și să felicit pe cineva de ziua lui, să par fericită. Tremuram toată, le‑am povestit celor cu care lucram ce s‑a întâmplat, iar ei au început să râdă, zicând: „Oh, chiar așa, a zburat racheta?” Le‑am spus că părinții mei s‑au aruncat la pământ și că nu știu ce s‑a întâmplat cu ei, dar toți râdeau, iar asta mă durea și mai tare. Nu știam cum să le explic oamenilor din jur durerea pe care o simțeam. Reacționau mereu cu glume. Nimeni nu mă putea înțelege, nimeni nu putea, banal, să mă îmbrățișeze. Nu aveam nevoie de nimic mai mult, doar de sprijin emoțional. Dar nu‑l aveam. Apoi, lucrurile s‑au îmbunătățit, am aflat că părinții mei erau bine. În schimb, ne‑a fost foarte greu să găsim informații despre rudele noastre din Mariupol. Nu aveam niciun fel de legătură cu ei.
Ce te leagă de Mariupol, în afară de rude?
Unchiul meu era adjunctul directorului portului, iar numele lui era scris pe clădire cu litere mari. Era, evident, căutat. A fost o perioadă extrem de grea pentru mine, pentru că acolo erau verișorul, mătușa și unchiul meu. Nu știam nimic despre ei. Locuiau în centrul orașului, exact lângă teatrul din Mariupol. Am fost acolo cu doar câteva zile înainte de război, am jucat un spectacol și speram că s‑au ascuns în teatru. Tocmai se terminase o renovare completă, cu cele mai noi tehnologii. Dar când am aflat că teatrul a fost bombardat, am simțit că pământul se prăbușește sub mine. Ar fi trebuit să lucrez acolo. Mă invitaseră, îmi oferiseră un apartament și un salariu de două ori mai mare. Mă temeam deja pentru ei, știind că sunt acolo.
Am izbucnit în lacrimi. Nepoata mea, o fetiță micuță și rumenă, s‑a apropiat, m‑a îmbrățișat și mi‑a spus: „Ania, nu‑nu‑nu,” încercând să mă consoleze. Gestul ei a reușit să mă liniștească, măcar puțin. Apoi, am aflat că niște rude mai îndepărtate, care proveneau din Crimeea, s‑au alăturat luptei împotriva noastră. Au bombardat orașul în care se aflau părinții mei. Ei ne cunoșteau din copilărie și, cu toate acestea, au tras rachete asupra noastră. Mai mult, mama lor l‑a sunat pe tatăl meu, cerându‑i să le alimenteze contul, pentru că nu reușea să‑i contacteze. Am simțit o ură profundă și dureroasă. Am spus: „Să ardă băieții voștri, pentru că trag în propriile rude”. Am avut o ceartă puternică cu acea familie. Ei încercau să‑mi explice: „Tu nu înțelegi, aceasta este munca lor. Dacă ți s‑ar oferi o oportunitate de turneu în altă țară, ai accepta”. Le‑am răspuns: „Turneele mele nu ucid oameni”. În ultimii patru ani și jumătate, am fost în multe turnee în regiunile Donețk și Lugansk. Jucam sub bombardamente. Eram singurul teatru care mergea acolo și cred că a fost cel mai valoros moment din perspectivă morală. Oamenii aveau o nevoie imensă de spectacole, atât pentru adulți, cât și pentru copii. Publicul era extrem de cald și de recunoscător. Ne așteptau cu nerăbdare și ne răsplăteau cu flori. Arta i‑a ajutat să supraviețuiască. Am lucrat în Bahmut, în Avdiivka – la cinci kilometri de Donețk –, doar acolo, când aveam rolul lui Buratino copiii ieșeau în scenă, îmi strigau că sunt înșelat și începeau să bată vulpea și motanul. În general, arta i‑a ajutat foarte mult pe oameni. Ne tratau cu o căldură atât de mare. Niciodată nu voi uita aceste orașe. Dar ele nu mai există acum. Nici teatre, nici… nimic.
Ce amintiri îți ard cel mai adânc în suflet?
A fost un moment… un moment ce pare desprins dintr‑un coșmar, de fapt, ca toate celelalte. Eram la gară și îi vedeam pe băieții noștri, soldații, urcându‑se în trenuri care îi duceau direct în flăcările iadului. Pe peron, strigătele de disperare ale oamenilor se împleteau cu rugăciunile lor: „Întoarceți‑vă vii! Vă așteptăm…” Și în acel moment… mi s‑a frânt sufletul. Am văzut cum unul dintre băieți și‑a ridicat privirea spre cer. Ochii lui, de un albastru infinit, păreau să caute răspunsuri pe care nimeni nu le putea da. În adâncul inimii, știam cu toții, știam că acei ochi nu se vor mai întoarce. Mergeau spre un abator, spre o moarte sigură. Bombardamentele nu încetau nici măcar o clipă, noaptea sau ziua, iar eu îi scriam surorii mele spunându‑i că iadul acesta nu are sfârșit. Acei ochi… acei ochi albaștri vor rămâne mereu cu mine, ca o umbră a unei pierderi fără margini.
Crezi că fiind actriță, ți‑a fost mai ușor să găsești un sens în haosul realității, să‑l filtrezi prin prisma artei?
Nu știu… poate că da, poate că nu. Dar, în adâncul sufletului meu, visez la un spectacol, un strigăt de disperare pe scenă, prin care să pot povesti această suferință copleșitoare. Un spectacol care să fie o declarație fermă împotriva războiului, pentru ca oamenii să înțeleagă că nu există nimic romantic în război. Războiul nu este decât sânge și sudoare, o durere ce apasă cu o forță teribilă asupra sufletelor. Sunt destine sfărâmate, vieți aruncate în praf, și pentru nimeni, absolut nimeni, războiul nu a adus vreo bucurie, cu excepția celor care se hrănesc din suferință. Dar aceștia nu sunt oameni ca noi… Pentru oamenii obișnuiți, războiul înseamnă doar durere, o durere care rămâne ca o rană deschisă, mereu sângerândă.
Cum te‑a transformat tot prin ce ai trecut, ca om și ca actriță?
S‑a deschis în mine o înțelegere, o conexiune profundă cu sentimentele de durere și pierdere. Am înțeles ce înseamnă cu adevărat războiul, am simțit atmosfera apăsătoare și chinuitoare a acelor momente de groază. Am văzut spectacole anti‑război aici, dar nu am putut să nu observ că oamenii de pe scenă, deși bine intenționați, nu înțeleg cu adevărat ce înseamnă războiul. Nu pot transmite până la capăt din acea suferință autentică. Da, există compasiune, există emoții, dar sunt doar umbre ale adevărului. Doar cineva care a trecut prin focul războiului poate cu adevărat să‑i redea esența.
Pentru tine, experiența războiului nu a fost o noutate.
Da, am trăit‑o și înainte, lucrând în Africa, unde izbucnise un război. Atunci credeam că nu poate exista nimic mai îngrozitor decât să fii prins într‑un război într‑o țară străină. Dar m‑am înșelat amarnic. Războiul în propria ta țară e mult, mult mai dureros. E o durere care te sfâșie pe dinăuntru când vezi cum se năruie școala ta, locurile dragi din copilărie, fiecare colț care poartă amintiri. Simți că ceva din tine moare odată cu fiecare casă distrusă, cu fiecare stradă care se transformă în ruine. Eu sunt o persoană care se atașează profund de oameni și locuri. Fiecare casă, fiecare colț din natură poartă pentru mine o încărcătură emoțională, o poveste. Și de fiecare dată când teatrul în care am lucrat sau casa de vară sunt lovite și sfărâmate, simt cum inima mea se rupe în bucăți. Îmi amintesc de bătălia pentru Nikolaev… Tancurile treceau peste locul care mi‑a fost atât de drag, iar multe case au fost rase de pe fața pământului. Într‑o zi, o pisică a fost ucisă de schije. Am avut noroc că doar acoperișul a fost deteriorat, iar ferestrele și ușile s‑au spart. Într‑o mare de distrugere, acesta a fost cel mai bun scenariu posibil. Și totuși, chiar și acest „cel mai bun” scenariu te lasă cu sufletul ciuruit de durere. Într‑o altă zi a fost lovită casa bunicului. Toate ferestrele s‑au spart, chiar și ramele au fost smulse. Dar, slavă Domnului, bunicul nu a pățit nimic, nici măcar o zgârietură, deși dormea direct sub fereastra care s‑a făcut țăndări. Mi‑a și povestit: „M‑am trezit și văd că nu‑i fereastra!” M‑a impresionat că în acele clipe, când l‑am sunat să‑l întreb cum se simte, bunicul, cu o voce calmă, mi‑a răspuns: „Oh, văd că nepoata zâmbește, deci totul e bine”. Bunicul meu a supraviețuit Celui de‑Al Doilea Război Mondial. Îmi povestea deseori despre acele vremuri când s‑a terminat, când oamenii se îmbrățișau cu toții, străinii devenind familie, împărtășind bucuria și ușurarea. Acele amintiri îi erau foarte dragi. Și mereu spunea că nu ar fi crezut niciodată că va trăi să vadă încă un război. Dar cu o tristețe profundă mi‑a mărturisit: „Acesta… acesta este un război mai înspăimântător decât acela”.
Ce s‑a întâmplat cu colegii tăi în tot acest timp?
Din păcate, mulți dintre colegii mei au pierit. A fost o perioadă, în primul an al războiului, când ajunsesem să îmi fie teamă să intru în casă, să deschid ușa. Fiecare zi aducea vestea că cineva din cercul meu de prieteni, colegi sau cunoscuți și‑a găsit sfârșitul. Moartea părea să fie tot mai aproape, îmi bântuia pașii, iar cu fiecare nume care dispărea, simțeam cum lumea mea se destramă puțin câte puțin.
Cum crezi, când și cum se va sfârși acest război?
Sincer, sunt atât de obosită să sper că se va termina curând. Realitatea îmi spune că acest coșmar va dura mult timp. Îmi rămâne doar să sper că voi trăi până în ziua în care se va sfârși. Dar sunt sigură de un lucru – vreau ca acest sfârșit să vină cu victoria noastră, a Ucrainei. Nu vreau să trăiesc „sub Rusia”. Am fost acolo, am avut turnee și știu ce viață duc. Oamenii trăiesc în sărăcie, într‑o sărăcie mult mai adâncă decât a noastră.
Care este atitudinea ta față de arta rusă?
Arta, în esența ei, ar trebui să fie un strigăt împotriva războiului, un ecou al umanității. Dar când văd spectacole în care sunt portretizați soldați ucraineni care trag în oameni, mă cuprinde o spaimă adâncă. Este devastator să văd cum arta este folosită, nu în totalitate, desigur, dar adesea, ca instrument al propagandei. A fost foarte greu pentru mine să îndur trădarea colegilor cu care am lucrat și care știau bine că am muncit în regiunile Donețk și Lugansk. În prima zi mi‑au trimis mesaje de susținere, spunând „ține‑te tare”. În a doua zi, îmi scriau „fugi în metrou”, deși metroul era la patruzeci și cinci de minute de alergat. Dar în a treia zi… în a treia zi mi‑au trimis un mesaj care m‑a sfâșiat: „Ai meritat asta, cățea, stai în subsol!” Ce am meritat? Nu știu… Nu pot să înțeleg cum s‑a transformat prietenia noastră în așa ură. Nu doresc nimănui, nici măcar celor mai înverșunați dușmani ai mei să treacă prin ceea ce am trecut eu. Arta ar trebui să aducă lumină, nu să înnegrească și mai mult inimile oamenilor.
Dar mai citești literatură rusească? Asculți muzică rusească?
Da, o fac. E adevărat că, în Ucraina, acum li se cere oamenilor să evite cultura rusească, să nu studieze literatura, să nu asculte muzica. Înțeleg contextul și motivele, totuși este un conflict intern între respectul pentru cultură și realitatea crudă a prezentului.
Crezi că e corect?
Eu cred că da, doar din perspectiva că în literatură există adesea multă propagandă, sunt multe filme făcute special pentru a ne provoca un complex de inferioritate, nu știu cum să explic. Niciodată nu am bănuit, dar am început să înțeleg pentru mine rolul artei ruse și m‑a șocat faptul că, într‑adevăr, multe lucrări ridiculizează ucrainenii în așa fel, încât să‑i ridice pe ruși. Asta mi se pare dezgustător. Dar lucrările clasice, care nu abordează subiecte politice, da, sunt cu adevărat necesare.
Și cum ar trebui să fie arta adevărată?
Arta trebuie să fie vie, să reflecte realitatea prezentului. Un regizor adevărat trebuie să redea ceea ce vede dincolo de geam, ceea ce trăiește și simte în aceste vremuri tulburi. Atunci arta capătă sens. Trebuie să vorbim despre ce se întâmplă acum, despre faptul că războiul este mereu la un pas de noi, că nimeni nu este imun la tragedie. Trebuie să explicăm că nu poți împărți oamenii după naționalitate. Trăim în secolul XXI, iar să te confrunți cu ură doar pentru că ești ucrainean este de neconceput. Am primit amenințări – să fiu tăiată, arsă… În acel moment, m‑am trezit spunând: „Serios? Am supraviețuit rachetelor acasă, faceți‑o aici dacă aveți curaj! Ce vă oprește?” Nu înțeleg de ce oamenii pot fi atât de agresivi. Nu am ales unde să mă nasc, nu mi‑am ales părinții, și să judeci un om pentru asta este absurd. Fiecare națiune are oameni buni și răi. Da, bineînțeles, există ruși buni și răi. Dar pe cei care au venit la noi cu arme îi blestem. Îi urăsc și nu pot să‑i înțeleg. Ei spun că au venit pentru bani. Dar să ucizi pentru bani? Cum poate o ființă umană să‑și vândă sufletul diavolului pentru bani? Este un gând care mă copleșește. Am încercat chiar să comunic cu ei, m‑am prefăcut că sunt rusoaică într‑un chat‑roulette special, întrebând: „Ce faceți acolo? De ce vă duceți?” Foarte mulți mi‑au răspuns că sunt acolo pentru a viola femei ucrainene și pentru bani. Și nu știu ce să mai spun. Cum? În ce moment oamenii au devenit atât de răi? Ce îi motivează?
Cum îți poți evalua viața de acum?
Îmi e greu să vorbesc despre viață, mai degrabă o trăiesc ca pe o luptă pentru supraviețuire. Sunt plină de datorii și în fiecare zi încerc să le fac față, dar parcă nu se termină niciodată. Nu am un loc de muncă stabil, iar găsirea unuia, având în vedere că sunt ucraineancă și nu cunosc limba română, se dovedește a fi o provocare extrem de dificilă.
Ai gânduri de a te întoarce?
Da, adesea mă aflu în momente critice, când simt că îmi pierd echilibrul. În acele clipe, am nevoie să mă întorc în Ucraina, pentru că acolo găsesc o oarecare reîncărcare.
Mergi la părinți?
Da, merg la părinți.
Cât de des?
De fapt, nu prea des. Iubitul meu actual nu îmi permite să călătoresc acolo prea frecvent. Orașul meu, Nikolaev, a fost puternic bombardat și este din ce în ce mai distrus. Locurile de muncă sunt extrem de rare. Tatăl meu a rămas fără serviciu și acum vrea să meargă pe front. Îi cerem să nu facă asta, dar el spune că vrea să se simtă util, fiind capabil să repare orice. Și mama a rămas fără serviciu, deoarece școala la care predă nu are adăpost antiaerian. Învățătorii sunt nevoiți să predea la distanță, o nouă lege a interzis școlilor fără adăpost antiaerian să funcționeze. Sora mea, de asemenea, a rămas fără serviciu. A lucrat la o fabrică, care a fost intens bombardată. Am văzut un mesaj în care se spunea că o rachetă lovise casa de pe strada ei, o clădire de cinci etaje care s‑a prăbușit complet. Știam că sora mea mergea la muncă la ora șapte dimineața, dar nu avea semnal și nu puteam să o contactez. Eram într‑o stare groaznică, temându‑mă că ar putea fi în pericol. Apoi, am reușit să o sun și mi‑a spus: „Îți închipui, am adormit pur și simplu. În acel moment trebuia să fiu pe stradă, dar am avut norocul miraculos să adorm”. I‑am rugat să plece din Nikolaev, unde bombardamentele erau la fel de intense ca în Mariupol, dar n‑au vrut. Orașul nu are apă de mult timp… Bombardamentele au distrus intenționat canalul.
De ce nu vor să părăsească țara? De exemplu, ar putea veni aici.
În primul rând, tatăl meu nu poate pleca din cauza obligațiilor sale militare. Mama, desigur, nu va părăsi țara fără el. În plus, sora mea este acum căsătorită. S‑a căsătorit chiar în timpul războiului. Soțul ei a luptat în regiunea Donețk încă din 2014 și acum se confruntă cu traume severe, contuzii și probleme de sănătate. Am fost la nunta lor.
Ai mers la nuntă pe timp de război?
Da, desigur. Cum aș fi putut să lipsesc de la nunta surorii mele? Chiar și pe timp de război. Îmi amintesc cum mergeam cu mirii pe o stradă pietonală de doi kilometri, în centrul orașului, cu baloane și cu o bucurie contagioasă, în ciuda alarmelor aeriene care sunau din când în când. Prietenii soțului, care veniseră din Herson, după eliberare, au împărtășit povești despre ororile trăite în timpul ocupației.
Care este cel mai înspăimântător lucru acum, pentru tine?
Să pierd legătura cu cei dragi.
Ai pe cineva care să te sprijine, să te cuprindă?
Acesta este un subiect extrem de complex. Adesea, mă confrunt cu sentimentul că, pentru mulți, sunt considerată singura vinovată. Se spune că ar fi fost mai bine să ne predăm și să trăim sub ocupație decât să pierdem vieți și să continuăm lupta. Este greu de explicat, poate că este o diferență de mentalitate. Dar întreb: de ce ar trebui să renunțăm la tot ce avem, la tot ce suntem? De ce ar trebui să acceptăm înfrângerea ca pe o soluție? Se numesc „eliberatori”, dar singurul lucru de care ne‑au eliberat este viața noastră bună. În realitate, în Ucraina, avem o respingere profundă față de acești așa‑ziș „eliberatori”. Ei spun că avem mulți separatiști, dar adevărul este că numărul acestora este extrem de mic. În orașele aflate pe linia frontului, oamenii se luptă prin orice mijloc pentru a nu fi capturați de ei. Înțeleg că femeile vor fi violate, că toți vor fi excluși de la muncă și vor deveni sclavi. Am auzit chiar că într‑un sat o bătrână a făcut plăcinte cu otravă și le‑a oferit soldaților ruși, sperând astfel să‑și salveze comunitatea.
Care este cel mai mare vis al tău?
Ca războiul să se încheie. Acum, organizez petreceri pentru copiii ucraineni și, când își celebrează zilele de naștere, îmi spun că visul lor cel mai mare este să se termine războiul și să se întoarcă acasă, să se joace cu prietenii. Nu este minunat? Copiii nu au alte dorințe, doar pace. Chiar dacă, de fapt, copiilor le este mai ușor să suporte războiul decât adulților, am văzut cum, în timpul unei alarme aeriene, un copil care se juca se oprea din mișcare, își fixa privirea într‑un punct și părea că încetează să respire. Era groaznic. Deși nu înțelegea pe deplin ce se întâmplă, acea stare de teroare îl distrugea și îl lăsa nemișcat.
Îți dorești copii?
Mă tem, mă tem că războiul mondial ar putea deveni o realitate și că nu voi putea să‑mi asum responsabilitatea pentru un copil. Bineînțeles, aș face orice pentru a‑l proteja și a‑i oferi tot ce este mai bun. Dar am văzut atâția copii morți în Ucraina, inima mea se frânge doar la gândul că ar putea exista un moment în care să trăiesc durerea irecuperabilă a pierderii propriului copil. Nu pot să‑mi imaginez cum ar putea trăi un părinte asemenea suferință, cum ar putea găsi forța de a merge mai departe.
