Ludmila răstoarnă munții de Lena Chilari, apărută în 2024 la Casa de Editură Max Blecher, este o carte care înghite cu aviditate iubirea și săruturile nedăruite, înghite pietrele trase în „noua țintă publică” (atunci când am fost lovită cu pumnii, p. 10). Înghite durerea, discriminarea și pedeapsa, pe cea din urmă servind‑o drept normalitate: „o prefer pe mama care mă bate acasă/ în fața unei oglinzi sărutate cu ruj/ ieftin de la piață” (să ții urina în tine cât te uiți la un ecran e un lucru obișnuit, p. 12), care devine, din cauza practicării dese, o modalitate de reconectare la realitate în situații de maximă apatie: „să‑mi stăvilească cineva toată ignoranța și otrava/ de care dau dovadă o palmă groasă de‑a tatei m‑ar ajuta” (oricum suntem lăsați de cele mai multe ori în neștirea noastră, p. 35). O carte care înghite părinți, iubiți, prietene „înghițite de iubiții lor”, pumni și tavanul pavilionului 21 (astăzi o bucățică din inimă mi s‑a dus, p. 13). Cu fiece poem, plonjăm în burta cărții și facem cunoștință cu eul poematic care o locuiește. Un personaj destul de interesant, plin de energie, gata oricând să își strige poemul‑durere, poemul‑dezamăgire sau poemul‑viață, care trece ușor peste ratările în plan personal, ratări care se trag chiar de la alegerile pe care le face, așa cum confundă iubirea cu grija pentru celălalt, poate chiar cu mila: „este clar că am mai mulți mușchi și carne decât el/ și l‑aș putea duce în brațe” (m‑am îndrăgostit de zalan când am aflat că are depresie, p. 19), dar care nu poate trece peste o bâlbâială din timpul unui recital: „am avut o lectură la care m‑am bâlbâit și/ știi cât este de important pentru mine/ să nu mă bâlbâi” (tata, ieri am băut patru pahare cu vin și am vomat, p.13). Scena poeziei a devenit scena lumii sale. Pentru locuitorul din burta acestei cărți, nu există contraste, există doar alb și negru, totul sau nimic. Și abia acolo, pe scenă, cu microfonul în mână, spunându‑și poezia, personajul liric se desăvârșește, dispar grijile, dispar durerile, nu mai e loc decât pentru „noua fiară dezlănțuită”, care nu există decât cu și întru poezie: „aici e începutul tău aici sfârșitul” (am deseori această viziune unde urc pe o scară de fier cu microfonul în mână, p. 24). În această lume, în care marea miză e scena și poezia, iubirea este redusă la „o plapumă peste două trupuri”, un trup care ia chipul unui „câine care latră” și celălalt trup – chipul unei „pisici rătăcite”, lătrată și omorâtă, care reînvie datorită „unui poem ispășitor” (această binecuvântare a unei apropieri de mult pierdute într‑o casă de mult vândută, p. 25).
Prin urmare, în burta asta imensă a cărții, praful magic îl reprezintă poezia. Prin scrisul și lectura poemelor, personajul poematic se vindecă de trădări și depășește comentariile răutăcioase, cum ar fi cele adunate la nepotu’ lui thoreau (p. 33). Tot prin poezie își înțelege, iartă și compătimește mama: „abia acum am realizat cât de mult ți‑am putut greși/ și câtă neiubire tragi de la nașterea ta încoace” (mamei mele loveless, p. 26). Și, într‑un final, ajunge să se identifice cu poezia: „devin una cu poezia” (mi s‑a mărit orizontul unde în sfârșit îl văd pe celălalt, p. 40).
Dacă în prima carte semnată de Lena Chilari, O cană de noviciok la bătrânețe, găsim un eu liric foarte revoltat, în acest volum găsim o temperare a revoltei, în care încă persistă dorința autoarei de a pune degetul pe rănile altora, dar și pe ale sale, fără prea mare grijă la durerea pe care (și‑)o provoacă. Avem de‑a face totuși cu un eu liric în căutare de echilibru și împăcare: „să ratezi face parte din viață/ și asta este absolut în regulă”, de definiții pentru „dor”, pentru „eșec”, în căutare de sens, o căutare de sine, în pofida celorlalți, fără raportare la ceilalți: „să‑mi găsesc și eu un rost în viață” (silueta pleacă călcând strâmb lumina clujului, p. 22). Acest eu împăcat cu sine și cu ratările sale ar vrea să întruchipeze schimbarea și să‑i tragă după sine pe ceilalți, cum putem remarca în poemul după mine o să se ascundă multă lume și în lume n‑o să mai existe alt ascunziș, p. 23. Și‑și dorește ca acest demers al său să fie luat în serios. Pentru că „pe lumea asta nu e loc pentru cei” ca acest personaj liric, „care se plâng & se oftică & se zbat” (pe lumea asta nu e loc pentru cei ca mine, p. 51), alege să se retragă în burta poeziei, unde nu există căi pe care să nu‑și fi dorit să le parcurgă și nici piscuri pe care să nu‑și fi dorit să le atingă, „unde Ludmila răstoarnă munții” (știam că nu am voie să tac trebuia să spun ceva într‑o lume incisivă și bâlbâită, p. 66
