Bine, deja scrisul lui Tudor Crețu este marcă înregistrată. El ne este unicat prin spectaculosul energic și infratextual al grotescului pe care îl pune în scenă. De câțiva ani se întinde o modă a visărilor și a blestemelor, dar scriitorul timișorean și‑a forjat un vehicul complet special pentru a subîntinde această tendință.
Blesteme & more (Casa de Pariuri Literare, 2021) mi‑a părut vârful volumelor lui de până acum în acest sens. Asta, pentru că este mai concentrat, mai rapid. Experimentul a atins culmea.
Scriitorul a înțeles acest detaliu și a fost în stare să schimbe macazul: de la poetica prozastică a grotescului, coșmarului și viziunii traumatizante, la noul roman Maluri, Vellant, 2023. Volum masiv și „corect” întemeiat naratologic, dar deloc o literatură leneșă, căci autorul își avertizează cititorul leneș că vor urma exprimări dialectale, peltice, agramate, cacofonii și ligamente tocmai pentru a reda exortarea cotidiană. Un scriitor milos față de publicul lui, totuși.
Coșmarescul se va menține și în această scriere, dar nu va mai fi vioara întâi: „Ar fi pus‑o să își strângă părul și i‑ar fi aruncat supă fierbinte în față. O oală cel puțin. Asta îi făcea, de fapt, ea: îl opărea. O excitație vagă îl cuprinse. Durerile îi dădură instant ghes.
– În plus, continuă oengista, enșpe cacofonii a comis. Ca un director‑scriitor adevărat.
Închise site‑ul și o luă înspre bucătărie. Îi stâlci coloana, se făcu că: o păli, cu dosul unei săbii chinezești, după cap. Cercetătoarea dădu să se sprijine și căzu. Lovi din nou și îi secționă gâtul firav, după care își trase mucii. Cadavrul se evaporă.
– Ki‑ai!
Răcni victorios, dar femeia reapăru. O tăie, de data asta, pe diagonală. Oasele erau mai moi decât carnea. Vârful lamei, ușor curbat. Se simțea ca după o hemoragie. Trebuia să o și toace, nu era suficient. Așa că se puse în genunchi – palma îi era o bardă acum – și începu să lovească parchetul. O mărunțea, cu limba între buze, sacadat. Resturile fermentau. Le strânse la un loc – mormanul era rozaliu – și suflă asupra lor foc, le incineră. Șnururile bluzei îi atârnau. Bretonul îi trecea de sprâncene. Șterse cu mâneca urmele, frecă.
Cercetătoarea nici nu existase”.
Din start intriga plonjează în neplăcutul interesant. Curentarea simțită în încheieturi nu se ogoiește decât prin ejaculare, ceea ce îl pune pe gânduri pe medic, „un fârlifus cărunt”.
Urmează un examen de prostată descris cu o stilistică mai alertă și mai surprinzătoare decât a unui Cărtărescu, să zicem.
După 20 de pagini îmi dau seama, uluit, că am pe ecran un autentic roman zdravăn, ceea ce este aproape o insul(t)ă pentru literatura noastră. Adică există eveniment, dar mai cu seamă tratarea lui este răcoritoare: stilistică vie, corect dozată, dialoguri iuți dublate de reflecții sprintene, tonul, și el, ajustat cât să nu se prăbușească în patetism, narcisism, culturalism, snobism sau mai știu eu ce fandacsii tipice breslei. Dacă le‑aș oferi un asemenea roman ca lectură de calibrare altor scriitori mai mult sau mai puțin începători/avansați, cu siguranță ar strâmba din nas pe motiv de estetica urâtului ori chiar din rațiuni naratologice, deși Maluri chiar se vrea un roman prietenos și vandabil.
Se poate spune, în sfârșit, că mai vede lumina tiparului un roman vânjos atât ca intrigă, cât și ca stil. Un roman care chiar are șansa să fie promovat, pentru că romancierul este deja cunoscut.
Naratologic vorbind, proza este alertă și montată din subcapitole scurte ce împletesc fire ale unei diegeze complexe, încolăcite în jurul protagonistului director de bibliotecă din Timișoara. Eficiența stilului este remarcabilă, deși intervin epitete, comparații surprinzătoare, apelative, argou, jargon și câte și mai câte:
„– Globii oculari o să ți‑i sparg. Oricine‑ai fi… Din gaură, nu de șarpe, din cariu o să te scot, de lemn.
Deci fir cu fir o să‑ți smulg flocii!
– Ho, bă, că, uite, amigdalele ți‑s…
– Da le‑am scos. În 2005!
– De‑aia arată așa? C‑a resturi aduc, într‑adevăr.
Ți‑or crescut la loc, du‑te și la orelist, caută‑te!
– Urechi de elefant nu urmează să‑mi crească?
– Dacă mai ai vreuna care nu mai poate de drag…
– Na lasă că…
– Am văzut, stai liniștit, și mai rău!”
Așa cum ne‑a obișnuit, autorul mizează pe grotesc și pe estetica urâtului și mai multe condimente comice sau umoristice. Un cinism bine calculat, ceea ce diferențiază Maluri de cinematografia românească premiată din ultimii cinci ani. Acolo strategia a început cu un mizerabilism proiectat parabolic, iar în timp a mai adăugat ceva umor. Constant însă regizorii se bazează pe scenarii grotești și tendențioase, ținta fiind premiile acordate fix pentru neverosimilitate, caricatură, vulgaritate și violență.
Programul lui Tudor Crețu este diferit chiar dacă și lumea romanului său arată cu degetul spre corupție, impostură politică și medicală, însă plonjează în abisurile unui individ atât complex, cât și cu plăceri semi‑pașnice (cum ar fi pescuitul). Până și secta politică a unor progresiști cabotini este luată în bodrângă (ziceri bănățene, deh). Scriitorul ridiculizează din belșug și pe toate palierele limbajul, gesturile, credințele, strategiile, erotica, fetișurile. Dar nu își propune bălăcirea într‑un postmodernism sofisticat și cvasi‑nepalatabil, ca la un Pynchon, un Doctorow, un DeLilo, să zicem. El vrea să cucerească cititorul inteligent, sceptic și nefandosit. Acest roman nu chiar subțire nu se izmenește vreodată în constructe stilistice ultraelaborate, nu se folosește de patetism pentru a fideliza rechini farisei din lumea literară și nici nu se ferește să dezlege dulăul talentului împotriva oricărui subiect tandru și pervers protejat de corectitudinea politică.
Firește, nu am nici cea mai mică intenție să funcționez ca un spoiler și să diluez plăcerile suspansului. Doar atât voiam să spun: Longinus scriind despre sublim se referea la stil mai ales, unul nobil, dar dezavua afectările și exagerările patetice etc. De care duduie literatura noastră high life. E revigorant faptul că Tudor Crețu tinde spre sublim prin mijloace inteligente și neelitiste, deși nemiloase.
