Versiune adaptată la anii 2020‐2024 după Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (2018‐2019)
(Continuare din numărul anterior)
VI
iată poezia acestei lumi, pentru proză există ziare.
cine mai crede în hornarul care aduce noroc,
în devotații învățăturii și în cea dintâi femeie‐apostol
preschimbată prin legi cu piper într‐o păcătoasă,
deși ea a rostit învierea văzută cu alți ochi decât Lazăr?
un cuvânt mai vechi decât nașterea mea: silnicie,
cum ar putea fi distrus altfel decât prin alte cuvinte?
există un mezocosmos plin de curcubeie,
de‐aici ar putea veni vindecarea, fără divagații.
cel care nu se naște nu moare niciodată sub scripetele lunii.
dar este unul singur născut de două ori și mort o dată,
ca să nu mai moară,
ci să rămână netăiat ca jaguarul.
Sattva, Rajas, Tamas,
mirodeniile zac în saci desfăcuți, din care aromele
urcă pe chipuri și pe spinări și fiecare se‐nfășoară
acolo unde i se potrivește, fără cloroform ori funingine,
cu gâtul ieșind lunguieț din mijlocul gulerului.
acum mărșăluiesc lângă un băiat paralizat și lângă un altul orb,
creierul lor e un nufăr parfumat, deschis înafară,
miros cu patimă acest nufăr atât de îndepărtat de aritmia slugilor,
o floare cu nervuri transparente pe care, dacă o atingi,
simți fierbințeața lumilor, departe de imperiile fast‐food.
eu încă visez la scoicării și șerbeturi în ținuturile unui astronom.
încă visez la șamanii din deșertul Sonora.
odinioară străbunicii noștri au rezistat în munți,
apoi au fost împușcați în șura cu fân ori în grota săpată în pământ,
țărani cu câteva cămăși de in și o căciulă de blană,
femei gestante în peșteri ori în copaci,
dar cu inima zvâcnitoare și atât de roșie
încât Dumnezeu îi iubea mai mult ca pe îngerii săi preaiubiți
și tocmai de aceea i‐a lăsat să moară.
aceasta e rapsodia extremă și fatală.
o extensie a creierului cu inimă ori un limbaj al distanței apropiate.
am crescut în cruzimea limbii
și ne‐am făcut judecători ai maimuțelor,
într‐un paradis al inadaptaților,
dar e lecuitor să rostești până la capăt o litanie despre prăpăd.
Hoshana însemna odinioară salvează‐ne acum.
dar cine și cum să ne salveze dintre cruste
și unde ar putea fi spărtura spre ceruri?
ca mesager făptuitor, am lansat la apă un oratoriu,
am dat lovituri în plex, am tastat un exorcism ghemuit într‐o amforă
inscripționată cu încrengături cifrate de coral.
ar trebui ca lumea să fie un plămân fără enfizem ori fibroză,
ca să putem respira dincolo de mirosul de tutun al Estului.
războiul companiilor și al firmelor
în care am devenit lăcuste între hardware și software,
memoria programată de tip SCRIE și CITEȘTE,
un modem parazit cu litere gândăcești.
furturi de viață on‐line, de biografie intermediară și de postviață,
procesate ca niște arcuri de pat care‐au străpuns mătasea până la coaste.
input ori output pentru planetarienii cu dispozitive politice și chisturi
adăpostite în pivnițele de la mansardă ale societăților secrete.
coma indusă printre nodulii agențiilor,
tarabele invadate de produse chinezești în esperanto
și ultima dorință de mântuire universală:
un singur cuvânt mai funcționează, KAPUT sau APAGE.
unul dintre magiștrii neștiuți ai lumii
trimisese odinioară din armată o carte poștală pe care scria:
trăim‐murim iar în fundal o fanfară de îngeri în costume naționale.
fanfara aceea se mai aude și acum,
iar îngerii ne țin isonul cu acordeoane și țambale.
spaima noastră dintotdeauna, lobotomia.
o vrabie turtită lângă un cauciuc de camion,
câteva zile au trecut de când stă înghețată acolo.
frigul a preschimbat‐o în sílex.
ciocul ei încă arată calea spre Orion, pentru cei rătăciți.
spaima noastră dintotdeauna, singurătatea.
privești produsele de pe etajerele de la supermarket,
stai ca un copil deasupra căruciorului cu mărfuri,
închipuindu‐ți că e o barcă pierdută‐n ocean.
te învârți pe patine cu rotile printre accesorii și rafturi,
închipuindu‐ți că undeva se găsește un far,
de unde viața se poate zări ca un nevermarket.
spaima noastră dintotdeauna, alienarea.
nu e noapte în care să nu mă tem de Hristos din ceilalți,
dar nu e nici noapte în care să nu știu că fiecare va învia măcar pe jumătate,
chiar și eu voi face la fel,
deși am fost toți apostolii și Mariile toate.
mărșăluim, rezistăm, suntem vii.
iubirea clădește, dar eu voi ghici bunăvestirea vreodată?
vom putea striga despre toate cele trei la un loc: credință, nădejde, iubire?
