Despre ???
de Victoria Tatarin
Un debut poate să arate în foarte multe moduri, iar debutul Victoriei Tatarin a luat forma unor trei semne de întrebare ??? care ar putea însemna orice și care se mulează astfel pe conținutul minimalist, dar visceral al volumului. O carte cu o copertă sângerie care ar putea desemna și începutul, și sfârșitul în aceeași măsură, dar care probabil are mai mult de-a face cu singularitatea intimității și a momentelor supuse repetabilității (care își demonstrează unicitatea prin reacțiile stârnite). Poezia Victoriei Tatarin este crudă și grafică, nelipsită de emoție și rațiune, intră într-un demers al sintetizării experiențelor marcante prin scene și elemente concrete, adesea alunecând și dezvăluind miezul nerafinat, crud și dureros — „Acolo în freak show te simți în siguranță” (pag. 54)
Poemele din ??? sunt dispersate în mai multe direcții, dar se reunesc prin acest titlu-motto-simbol al semnului de întrebare (toate poemele poartă același nume) și prin atmosfera dezgolită, o săpare în adâncuri, dar controlată, în parte spectaculoasă, pornită și oprită în puncte fixe, cunoscute, ceea ce ne face să ne gândim la declarația de pe coperta 4: „poezia e un mod de a raționaliza emoțiile” – cuvintele poetei transcrise de Mina Decu care ne îndeamnă la luciditate în citirea acestei cărți („treceți cu luciditate prin toate părțile acestei cărți”) și ne oferă o portiță de cunoaștere și experimentare a dezgolirii la care luăm parte direct (prin fiecare poem) și treptat (prin înlănțuirea semnelor de întrebare care pot fi în aceeași măsură și o cheie de lectură și un manifest împotriva oricărei concluzii decisive).
Avem de-a face cu multe violențe, unele mai explicite și altele mai subtile care se mulează pe niște experiențe personale, nedefinite până la capăt (uneori doar ghicite, alteori menționate prin intermediul unui personaj sau altul). Poeta ne trece prin mai multe stadii ale experienței vorbind și despre iubire, dar și despre ruperea ei și violentarea în spații în care, chiar dacă te-ai aștepta (din pricina istoricului și contextului, dacă nu a altceva), tot vine ca o furtună, tot destramă, tulbură și duce la necesitatea cuprinderii acelui moment în ceva. Ai putea cădea adesea în capcană și să crezi că Victoria Tatarin se lasă condusă de poezie, că trece intuitiv de la una la alta și se lasă consumată de emoții, dar la o privire mai atentă ești mai degrabă tentat să revii la impresiile poetei Mina Decu care ne îndeamnă la o oarecare luciditate. Am citit cartea aceasta gândindu-mă adesea că se trec multe (dacă nu chiar toate) printr-un filtru al rațiunii, că se dorește o anumită „îngrețoșare”, că duritatea nu este întâmplătoare, ci voită. Mi-a amintit în acest cadru de poeta Oana Cătălina Ninu care folosește adesea niște artificii sângeroase, niște imagini și detalii explicite, dure și foarte cinematice — care șochează, deranjează. Victoria Tatarin nu se înscrie neapărat în aceeași marcă poetică întrucât există destul de multe diferențe și sfera sa de desfășurare este mai minimalistă și ușor diferită. Însă există un soi de sinonimie a imaginilor și a senzației pe care o oferă, mi se pare că și în ??? ne întâlnim cu o violență folosită ca manieră de transpunere a senzațiilor/ emoțiilor, că și Victoria Tatarin transformă violența în obiect, o mulează, o transformă și o utilizează (în sensul cel mai acut, ca ceva ce aduce utilitate) punctual și intenționat.
Adesea, poemele încep cu declarații simple, aparent clișeice, ceea ce demonstrează nu neapărat doar o dorință de simplitate, cât o siguranță (sau o stare „confortabilă”) în poezie, o poziție care îi permită poetei să se desfășoare dinăuntru fără așteptări sau fără vreo dorință de a se alinia unui canon sau a unei reacții, „Stau pe lângă fereastră cu mâinile în buzunar” (pag 32), „E penibil să scrii despre relații eșuate/ Poate dar noi doi am eșuat” (pag. 15). Întrebarea pe care am putea să ne-o punem în aceste poeme ar fi dacă este aici vorba și despre necesitate — trebuiau scrise aceste poeme sau a fost doar o dorință de a le aduce în față? E greu de spus atunci când vine vorba despre un volum din care orice biografie a autoarei lipsește cu desăvârșire, acolo unde intenționalitatea trebuie ghicită prin versuri, dar unde nu ni se dezvăluie prea multe în direcția asta. Tehnica și modul în care în poeme se întoarce duritatea și dezgolirea te fac să te gândești că într-atâta intenționalitate există și una, și alta, și dorință, și nevoie, și mai e întotdeauna loc și de altceva.
Semnele de întrebarea ??? devin obsesiv-compulsive, motive care se întorc către cititor care se întreabă, inevitabil, dacă aceste semne de întrebare sunt în mod real și titluri de poeme sau doar secvențe identitare (sau pseudo identitare sau chiar anti identitare). Sau dacă sunt pur și simplu un manifest — poate mai mult de atât, o respingere a ideii de concluzie. Sau poate o confuzie constantă a faptului de a fi, acolo unde te naști din și prin violență, trăiești cu ea și astfel înveți să o folosești — pentru tine și îm- potriva ta, dar mai ales în scris. Cred că aici nu e atât nevoie de răspunsuri, cât de ipote- ze, ipoteze care să se apropie sau să se depărteze cât mai mult de carte și care să întrețină un interes viu și aprins. Dacă există ceva domol în poezia Victoriei Tatarin, atunci probabil este vocea din spate (sau mintea) care plănuiește și face, care e într-un loc din care poate vorbi despre toate lucrurile astea, în care grotescul și duritatea se împletesc voit, dornice de reacție, de a stârni și a mișca, de a ne reaminti tuturor că acolo unde există duritate există și frumusețe (și invers), într-un fel analogic, am putea întreba, cui îi e frică de grotesc? sigur nu Victoriei Tatarin care-l transformă în unealtă de expresie poetică. Avem de-a face cu „larve albe grase” (pag. 60), „te-au găsit în tufișuri fără organe fără sânge” (53), „mi-ai distrus fața” (pag 25), „Victoria vrea să taie/ limbile” (pag. 61) și alte asemenea construcții care vin cu o intenționalitate precisă în spate, și care se mișcă cu o libertate și siguranță asurzitoare. Toate acestea nu vin singure, ci cu un erotism la vedere, cu o forță a expresiei nemascată, în parte feminism, în parte poate o stare latentă care seamănă cu forța obișnuinței și a banalității, dar totuși întorcându-te pe dos atunci când îți aduce această banală realitate în față într-un mod inconfortabil „Unele femei mor chiar și de 8 martie” (pag 58). Unul dintre lucrurile care m-au atras în mod special la poezia Victoriei Tatarin (chiar deliberat pentru că aici simt că am contribuit și eu cu o atenție obsesivă, agasantă) e această sferă a grotescului, durului care se întâlnește cu erotismul, e violență, e o manifestare a unui tip de existență feminină în care întunericul are mult loc, dar nu este numit, ci doar arătat. E un spațiu care se apropie mult de coșmar — iar dacă adesea simți frică mai degrabă decât siguranță în poezia Victoriei Tatarin, atunci pot să înțeleg această senzație. Dacă e menită să înfricoșeze sau nu, e mai greu de spus, dar însăși nesiguranța oferită de semnele de întrebare și un oarecare exhibiționism al emoțiilor te atrag, te răsucesc și te înspăimântă în același timp — e periculos, dar e totodată greu să te ții departe.
Cartea este împărțită în mai multe secvențe: folie a deux, Sicriul Lui Vasea, cu mâna pe vizor, pentru S. K., zilele celor mărunți, să te coasă înăuntru,, finalizând, aproape apoteotic, cu unde este Victoria??? care e în sine un joc imagistic menit să te cutremure, întrebându-te cine sau ce a fost până aici. Dar rămâne o sec- vență-joc care nu e, în fond, menită să ne inducă în eroare, ci să ne trezească simțurile (un termen mai potrivit aici ar fi poate resusciteze). Se poate ca în acest cadru, înspre final, să te gândești și la o problemă de identitate care are sau nu are legătură cu vocea poetică — transformarea în persoana a III-a și privirea din afară e întotdeauna o dedublare (adesea sporește groaza, șocul, câteodată stârnește mila). Dar la Victoria Tatarin avem de-a face cu o dedublare sistematică, un manifest al sinelui în care se reiterează tot pe sine, ultimul poem doar întregește semnele de întrebare de pe copertă, În Victoria e/ un măcel (pag. 61), știm că am fost spectatorii acestei intimități-măcel, un spectacol în care, desigur, s-au jucat lucruri selective, alese cu grijă și transpuse pe o scenă în mod distinctiv și crud.
Dumitru Crudu notează, tot pe coperta 4, ceva ce ar putea la fel de bine să fie o ultimă-posibilă privire retrospectivă asupra acestei cărți, „Poeta Victoria Tatarin face figură de rebelă, dar în spatele asprimii sale se ascunde foarte multă frumusețe”, ceva ce cu toții căutăm adesea când citim poezie. Aș merge mai departe de atât și m-aș lega de cuvintele lui Radu Vancu din Psalmi „dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există”. Simt că Victoria Tatarin a reușit tocmai un astfel de lucru în această carte, ceea ce e deopotrivă strălucitor și înfricoșător și ne amintește că, într-adevăr, frumusețea e o gorgonă, nu știu dacă privirea ei ne îngheață, dar poate să ne provoace greață, așa cum poeta și intenționează prin acest volum, inconfortabilul e întotdeauna greu de privit în ochi, dar e în aceeași măsură irezistibil și aflăm, nu pentru prima (și nici pentru ultima oară) că, „în toate a fost frumusețe” (ca titlul cărții lui Manuel Vilas, în traducerea lui M. M. Hondrari) și asta e bine să ne sperie și să ne facă să ne simțim mai vii în aceeași măsură.
