Trei generații. Trei femei. Bunica. Mama. Fiica. Fiecare cu propriul discurs, cu propria viziune asupra realității imediate. Unicul punct în care se întâlnesc este pâinea. O pâine care în cazul bunicii simbolizează însăși viața, victoria asupra foametei, așa cum ei i‑a fost dat să vadă Al Doilea Război Mondial. Întregul ei discurs e axat pe rememorarea acestei catastrofe. Pentru mama, pâinea e metafora a tot ce ar putea pune în farfurie. Iar fetița metalistă nu mai știe ce e aia pâine. Generația ei nu mănâncă pâine – îngrașă. Contrastele dintre aceste trei personaje, pe care le descoperim în prima scenă a piesei Între noi e totul bine de Dorota Masłowska, montată la Teatrul „Alexie Mateevici” de Slava Sambriș, sunt foarte bine creionate de regizor, care a găsit pentru fiecare câte un detaliu definitoriu – bunica, interpretată cu multă compasiune de Margareta Nazarchevici, se afundă progresiv într‑o stare de grijă și vulnerabilitate, reliefate subtil scenă după scenă, mama, jucată cu expresivitate de Cătălina Budu, își atribuie un caracter de pițipoancă cu care concurează cel de mahalagioacă, și fetița metalistă, o nonconformistă, care are toată informația la un click distanță, fiind la curent cu toate noile invenții, chiar dacă nu le înțelege esența, jucată cu vervă de Diana Boșcov. Casa acestor trei femei, așa cum e gândită și prezentată publicului de regizorul Slava Sambriș și scenografa Irina Gurin, pare a fi un fel de axis mundi, un centru simbolic prin care trec personaje din diverse lumi, cu sau fără treabă directă cu cele trei. Așa vine, de exemplu, în ospeție la ele Bożena, o femeie foarte grasă, interpretată cu asumare de Ludmila Butnaru. Acest personaj picaresc devine vocea celor marginalizați din cauza obezității, însă fără urmă de victimism. Dimpotrivă, personajul își asumă cu umor și autoironie condiția, ironizându‑se crud: „nu am mobil, că la ce mi‑ar folosi dacă tot sunt grasă ca un porc”. Această abordare aduce un aer autentic și un contrast profund în dinamica spectacolului. Apare tot în casa celor trei și Edyta, personajul Ninei Lefter. Nina Lefter construiește un personaj memorabil, emblematic pentru epoca digitală: vloggerița prinsă în capcana like‑urilor și a validării virtuale. Jocul ei surprinde cu finețe superficialitatea și anxietatea acestei lumi, dându‑i un contur credibil și actual. Un personaj care devine, datorită ingeniozității regizorului, emblema acestei clase sociale, care pentru popularitate este gata să arate live și părul neepilat „de la păsărică”. Foarte reușite și reprizele jurnalistei și ale actorului – binomul Valentina Ostap și Victor Untilă –, care dezamorsează tensiunile create de discuțiile dintre celelalte personaje, mai ales discuțiile despre război. Valentinei Ostap i‑a reușit o caricatură ireproșabilă a jurnaliștilor dezinteresați de invitați, a jurnaliștilor care nu aleg jurnalismul decât pentru a se vedea pe marile ecrane, iar lui Victor Untilă i‑a reușit la fel de ireproșabil atât rolul actorului plin de sine, infatuos, vanitos, care își defilează viciile, ca și cum ar prezenta niște valori supreme, cât și rolul de prezentator de știri și emisiuni, și rolul Monikăi, grațioasă, frivolă, la limita dintre existență și inexistență, prezentă undeva printre niște pixeli (poate). Toate aceste per‑ sonaje prind viață și se mișcă prin spațiul scenic sub bagheta Bărbatului scriitor, jucat de Giasti Sirah fără mască, dar cu identitate dublă – o performanță cu finețe. Actrița a abordat rolul scriitorului nu prin imitare, ci prin esență. Costumul negru a fost singurul semn „exterior” al personajului masculin. Restul a venit din privire, din ritmul replicilor, din modul în care ocupa spațiul – cu multă autoritate. Acest scriitor lansează mai multe linii de subiect, unul dintre ele enunțate deja, și anume lipsa unui dialog între generații, diferențele dintre ele, care le poziționează la poli opuși – pe când bunica și‑ar dori să poată din nou alerga, nepoți‑ ca își scoate certificate medicale false pentru a sta acasă și a nu merge nicăieri. Un alt subiect reprezintă sărăcia și cele două extreme ale societății – pe de o parte, există oameni precum familia Halinei, care cumpără reviste de la tomberon, căci e gratis și își pot permite, și care nu merg NICĂIERI la odihnă de ani de zile, un loc în care se întâlnește și cu Bozena; pe de altă parte, există oameni precum Edyta, care se ghiftuiește la fiecare masă, apoi se plânge fanilor săi că a prins la aripioare și trebuie să meargă la gym. Un subiect destul de durut și de maximă actualitate este cel al războiului, care e de fapt o linie roșie a piesei. Bunica își amintește ziua în care a început Al Doilea Război Mondial de parcă ar fi fost ieri. Iar pentru nepoțică Al Doilea Război Mondial ține de istorie, de trecut. Nu mai crede în existența lagărelor de concentrare, ea le zice „tabere de concentrare”. Dar când părea că am scăpat pentru todeauna de război, începe teroarea în Ucraina. Autoarea a fost vizionară în acest sens, așa cum piesa a fost scrisă în 2008. Bunica, pe care o vedem azi în scenă fugind din Ucraina, ilustrează soarta a mii de ucraineni de după 2022. O bunică care fuge în Polonia pentru a supraviețui acestui război. Dar nu supraviețuiește. Moare în urma unui bombardament. Și prin urmare, nimic din ceea ce am văzut în două ore în Sala foarte Mică a Teatrului „Alexie Mateevici” nu a existat. Căci dacă a murit bunica, fiind adolescentă, nu s‑a născut nici mama, Halina, nici fetița metalistă. Pentru un moment, cele două personaje chiar se contopesc – fetița metalistă și bunica par a fi una. Și totodată, niciuna. Zguduitor finalul piesei, unde plouă cu bucăți de vieți – pe un ecran vedem cum cad, în urma unei explozii, dinți, urechi, mâini, picioare, fotografii. Acest moment e cu atât mai dureros, cu cât conștientizăm, pe loc, că la câțiva kilometri de noi, chiar asta se întâmplă.
Foarte reușită scenografia spectacolului, realizată cu iscusință de Irina Gurin, care gândește acțiunea pe două planuri – în fața unui ecran de televizor și în spatele acestuia. Pentru că asta ni se întâmplă zilnic – suntem uneori pe post de observatori ai vieții altora, ne dăm mari analiști, aducem acuzații, sentințe acțiunilor altora, ne dăm cu părerea despre câte kilograme ar trebui să mai scadă ca să arate bine sau ce partener i‑ar trebui alături, apoi trecem noi pe postul celor observați de alții, intrăm noi pe ecran, în vizorul vecinilor, colegilor, (pseudo)prietenilor. Pe de altă parte, acest moment e și despre cinism. În momentul în care bunica începe a povesti cu exactitate despre ziua în care a început războiul, nepoata pornește televizorul și urmărește absorbită cum evoluează trupa „Calul care mergea călare”. Un moment senzațional realizat de Victor Untilă și Valentina Ostap. Cam asta facem zilnic. Pe fundalul bombelor ce cad în țara vecină, mergem la nunți, la concerte, mai și criticăm acțiunile sau inacțiunile vecinilor. Cu sau fără empatie.
Un spectacol de zile mari. Un spectacol în care regizorul a reușit să valorifice la maximum potențialul tuturor actorilor și să ne aducă în prim‑plan o viziune regizorală novatoare, venind cu o interpretare creativă care subliniază toate momentele‑cheie ale piesei, unele care ne scapă chiar la lectură. Deși textul este dramatic, cu accente absurde, regizorul introduce accente de umor care subliniază și mai acut tragismul în final. Acest contrast aduce un aer proaspăt și o dimensiune critică neașteptată.
