O jumătate de oră cu Bono, liderul formației de muzică rock U2, la Festivalul Internațional de Film
Mai 2025, Cannes. Premiera documentarului Bono: Stories of Surrender, un film‑concert realizat de Andrew Dominik. Ovații ce durează șapte minute. Din naștere, ostatică după cortina de fier, captivă mentalității de sorginte sovietică de care nu ne putem debarasa, cutremurată. Adevărat coup de foudre, trăsnet, dragoste la prima vedere… Magia identificării, oglinda propriei firi în celălalt: chip, voce, gând, emoție… Cum să chestionezi moartea (a suferit o operație pe cord deschis), angoasele de artist, imperativul dragostei de semeni, al iertării creștinești… Regăsirea într‑o altă identitate, scindată, bântuită de îndoieli… Replicile de pe ecran treceau dincolo de cuvânt: intrau în rezonanță cu propriile mele gânduri și emoții. Aceeași fixație pentru injustiția socială, autocrație, impostură, ferocitatea răutății gratuite… „Într‑o lume clădită pe dreptate, nu ar fi nevoie de caritate; omul înfometat este în război cu sine însuși și cu pământul ce l‑a născut. Să visezi înseamnă să fii, mai apoi, decepționat.”
Prin minune, după proiecție, ofițerii de presă ai artistului m‑au anunțat că sunt ac‑ ceptată la un interviu cu Bono, în suita sa de la Hotel Marriot.
Ce știam despre cântărețul, poetul filantrop, omul de afaceri și compozitorul irlandez? Creator carismatic cu o conștiință civică activă, Paul David Hewson, alias Bono, născut la Dublin, în 1960, e so‑ listul emblematic al trupei rock formate în 1976 de patru adolescenți rebeli; peste 175 de milioane de albume vândute, 22 de premii Grammy. Preferatul președinților de țară, în speță al lui Emmanuel Macron. A colaborat cu Frank Sinatra, Johnny Cash, Willie Nelson, Luciano Pavarotti, Roy Orbison, Bob Dylan, B.B. King, Ray Charles, Quincy Jones, Bruce Springsteen, Tony Bennett, Clannad, The Corrs sau Wyclef Jean. La doar câteva zile după ce ține în metroul din Kiev un concert surpriză, pe 8 mai 2022, la invitația lui Volodimir Zelenski, Bono dezvăluie primele pagini ale cărții de memorii lansate simultan în cincisprezece țări.
Și la Cannes, Bono, împreună cu chitaristul U2, The Edge, și cu actorul Sean Penn, a apărut lângă soldații ucraineni, făcând și o declarație în sprijinul Ucrainei; le‑a mulțumit ostașilor pentru dârzenie și curaj, pentru că luptă pentru libertatea poporului lor, dar și pentru libertatea noastră… Apoi a urcat treptele cu covor roșu de mână cu soția, Ali Hewson, alături de doi dintre cei patru copii ai lor.
În filmul Surrender…, inspirat din volumul cu același titlu, Bono ne invită într‑o călătorie autobiografică în patruzeci de capitole, numite astfel conform melodiilor de succes din repertoriul formației al cărei lider este. În debut, un extras din capitolul Out of Control, rememorând primul single girat de U2, pe 10 mai 1978, ziua în care împlinea optsprezece ani. Pe parcursul a 86 de minute dense, esențializate, ni se autopovestește cu sinceritate, umor și autoironie, gravitând în jurul subiectelor sensibile, pe alocuri sfâșietoare: școala la Dublin, pierderea mamei sale concomitent cu a bunicului – avea doar 14 ani –, relația cu tatăl distant și zeflemitor, fondarea U2 și angajamentele sale caritabile. Și toate condimentate viguros cu melodii de neuitat precum Sunday Bloody Sunday, With or Without You. Și, absolut răvășitor pentru mine, personal, Let Your Love Be Known, compus în pandemie…
Firește, am pregătit o suită de întrebări, însă tonalitatea a fost dictată de intervievatul însuși, fără echivoc.
Bono: Bună, vă salut. Îmi place aici, pe Croisette. Cândva lumea flana, se plimba agale… Știți ce e o promenadă? Nu? Promenadă. Cred că e de pe la sfârșitul secolului XIX–începutul secolului XX. Oamenii eleganți obișnuiau să…
Publicul – adică eu și doi polonezi simpatici: Să se promeneze…
Bono: Exact. Să se promeneze. E ciudat să fiu printre ei.
Reporter: Pot să încep? Da? Știți, am văzut filmul și are un concept extraordinar, e atât de frumos. Am rămas foarte impresionată. Și aș dori să vă întreb: atunci când… atunci când vă împărtășiți viața publicului – pentru că exact asta faceți –, ce simțiți ? Eliberare sau suferință?
Bono: Ce să spun? S‑ar putea să‑mi pierd din demnitate. S‑ar putea să pierd câțiva prieteni, chiar. Dar nu. Este… Știți… Fiecare artist pe care îl admir a mers pe această cale. S‑a mărturist, a ieșit în prim‑plan cu sufletul în palmă. Indiferent de sunt pictori, poeți sau cineaști. Iar artistul meu preferat din muzică, când eram tânăr, era John Lennon. Și John Lennon era dispus să fie ridicol în numele păcii. A transformat nunta sa cu Yoko Ono într‑o piesă de artă performativă. Definiția lui pentru artă era să‑ți desfaci pieptul și să‑ți expui inima. Așa că, precum ați remarcat, filmul nostru debutează cu deschiderea coșului pieptului, la propriu. Cu o intervenție pe inimă. Adică da, intervențiile la creier, la un anumit nivel, sunt importante în artă. Dar pentru mine, cele pe inimă sunt și mai importante.
Reporter: Acest documentar explorează viața dumneavoastră ca fiu, tată, soț, dar și ca activist și muzician. Așadar, mă întrebam: care dintre aceste ipostaze a fost cel mai greu de redat într‑un mod atât de personal?
Bono: N‑a fost ușor. Era dificil să‑mi întâlnesc tatăl, noapte de noapte, doar întorcând capul. Privind spre un scaun gol. Pentru că acesta era gestul. Îl interpretez pe el. Mă interpretez pe mine. Aceasta este partea tânără a feței mele. Fiecare chip este asimetric. Iar partea aceasta, mai bătrână, sunt eu. Așa că el era aici. Eu eram aici. Și doar mă întorceam către el. Și când mă întorceam, vocea lui era deja acolo pentru mine.
Larisa Turea: Erați bariton care se credea tenor?
Bono: A durat această conciliere… Și mă întorceam înapoi. Și așa l‑am întâlnit. După toți acești ani de când l‑am pierdut. Am descoperit că nu doar țineam la el, ci și că‑l iubeam. Că era mai amuzant decât îmi aminteam. Iar replicile lui usturătoare erau haioase. Și foarte pătrunzătoare. Nu apare în film, dar în carte avea o expresie. Obișnuia să‑l citeze pe dramaturgul irlandez Synge (S‑Y‑N‑G‑E). Și era despre naționalism. Obișnuia să spună: „Irlanda? Ce este Irlanda? Doar pământul care mă împiedică să‑mi ud picioarele”. Așa că, în timpul cercetării pentru carte… cei de la Knopf [editura] au întreprins o documentare temeinică. S‑au asigurat că am verificat toate faptele. Synge nu a spus asta vreodată. Nimeni nu a spus‑o. Tatăl meu a inventat‑o. Voia să mă învețe să fiu suspicios față de naționalism. Pentru că, în țara noastră, el era catolic. S‑a căsătorit cu o protestantă, mama mea. Într‑o țară unde eram aproape de război civil. Pe linii sectariste. Întotdeauna a fost ușor sceptic față de naționalism. Îi plăcea ceea ce Winston Churchill numea patriotism extins. Patriotism extins. Și cred că aceasta e o valoare pe care o avem în Europa. Sau pe care am putea să o avem. Am putea‑o avea în Europa. Dacă muncim împreună pentru ea. Și acesta este motivul pentru care sunt atât de mândru să fiu la Cannes. La acest festival atât de european. Cel mai cunoscut festival din lume. În afară de Oscaruri. Dar acolo este doar o ceremonie de premiere. Oscarurile pe malul mării. Festivalul Sundance la scară mare. Sau ce alt festival de film, celebru, mai există pe lume?
Moderatorul, concentrat, studiind tableta Apple: Sundance, Toronto, Veneția.
Bono : Veneția, probabil. Interesant este că, de fapt, Festivalul de Film de la Cannes a fost lansat în 1939. Pentru că Veneția, cel mai renumit, fusese acaparat de… fasciști.
Larisa Turea: da, fasciștii italieni în frunte cu Mussolini.
Bono: De Mussolini, da. Și de tipul cu mustăcioară. Și de Goebbels. Și francezii au spus: acesta va fi un festival al libertății de exprimare. Asta este originea festivalului de la Cannes.
Reporter 2: Dar era 1 septembrie 1939…
Bono: A izbucnit războiul.
Larisa Turea: Polonia a fost invadată. De prădătorii din două părți.
Bono: Și n‑au mai apucat să‑l organizeze.
Reporter 2: S‑a oprit totul. Stop cadru…
Bono: Exact. Și astfel, festivalul a avut loc în 1946. Știați că în 1946 n‑au avut covor roșu? În primii ani, covorul a fost albastru. Am spus că ar trebui să întindă din nou covorul albastru. Iar apoi să‑l acoperim cu unul galben. Și astfel am avea steagul Ucrainei. Asta mi‑aș fi dorit. Dar, în fine. Sunt foarte mândru că s‑a produs lansarea europeană a acestui proiect. Știu că Europa se confruntă cu probleme. Grave. Desigur că are probleme. Dar este o idee romantică. Atât de romantică. Știți, americanii au, și ei, artiști, cineaști, compozitori de top. Personalități distincte, cei care creează mitologia Americii. Sunt parte din asta. Pentru că iubesc America. Dar noi nu facem același lucru ca europenii. Și totuși, Europa este o idee atât de romantică. America este un melting pot. Europa este un mozaic: fiecare își păstrează identitatea. Fiecare își păstrează culoarea proprie. Ca parte a acestui… știți… model. Artistic. Și eu… Da, sunt entuziasmat. Și cred că America va reveni la ceea ce a fost… (șoptind) sunt și american. Cred că America va fi pregătită să se întoarcă la mitologia pe care o merită.
Larisa Turea: Sperați, nu‑i așa? Și noi sperăm.
Bono : Am speranță în asta. Cum se numește ministrul albanez care a spus: „Dacă aveți ocazia să sperați, este o datorie morală”? Cine a spus asta?
Moderatorul: Imediat verific, avem citatul la dispoziție.
Bono: Serios?
Moderatorul: Da. Pentru că ați menționat și ieri.
Bono: Este o idee minunată. Dacă aveți ocazia să sperați… Pentru că majoritatea oamenilor nu au această ocazie. Așadar, dacă o aveți, este o datorie. O datorie morală.
Moderatorul: Premierul Albaniei, Edi Rama.
Bono: Da.
Reporter: Ați descris atât de elocvent covorul ce ar trebui să fie galben și albastru. Îmi amintesc, ați fost unul dintre primii artiști care au mers în Ucraina. În timpul războiului.
Bono: Ei bine, fusesem și înainte acolo. Și apoi m‑am întors. În ’22. La trei luni după începerea războiului. La șase săptămâni, poate. Când a început războiul? Iarna?
Larisa Turea: Februarie.
Bono: Cred că am mers… în mai. La începutul lunii mai. Este foarte important pentru noi ca Ucraina să reușească. Pentru că mi‑e teamă. Nu atât pentru poporul meu, pentru irlandezi. Sunt neliniștit: am putea pierde ceea ce am câștigat în ultimii 30‑40 de ani. Iar libertatea este pur și simplu mai atrăgătoare. E pur și simplu mai sexy. Iar acești bătrâni albi la cap… par atât de arhaici. Cum se numește acela din Belarus? Cum îi spune?
Publicul: Lukașenko. Alexandr Lukașenko.
Bono: Adică, haideți să fim serioși… Știți…
Larisa Turea: Insipizi… mai mult decât plictisitori…
Bono: Da, este plictisitor! Nu vreau atât să cânt despre libertate, cât vreau să fiu libertate. Cred că trebuie să fim liberi. În felul în care acționăm. În viețile noastre. Știți, și… desigur, libertatea are problemele ei. Dar datorită ei putem face lucruri mărețe.
Reporter 2: Îmi pare rău, timpul fuge… Nu vă voi mai pune întrebări. Pentru că nu vreau. Dar totuși, una singură. Ați spus ceva despre muzica dumneavoastră. Despre cântecele dumneavoastră. Și știu că piesele pe care le‑ați compus au fost mereu ancorate în realitate. Așa că, în contextul actual, aș dori să vă întreb: ce fel de cântece compuneți acum?
Bono: Indiciul e chiar în ceea ce tocmai am spus: în loc să cânt despre libertate, să fiu libertate. E multă chitară. Dar sună ca viitorul. Am lucrat din nou cu Brian Eno. Așa că nu mai e vorba doar despre cele trei culori primare – bass, chitară și tobe – care definesc, esențial, U2. De fapt, acolo e baza, temelia, fundația noastră. Cele mai bune momente ale trupei s‑au produs atunci când am adăugat un element în plus. Când l‑am întâlnit pe Brian Eno, am lansat The Joshua Tree, Achtung Baby, All That You Can’t Leave Behind – perioade în care am îndrăznit, am explorat, am experimentat. Pentru că trebuie să experimentăm mereu. Altfel… ne ia urâtul. Ne plafonăm. Și ăsta e cel mai mare păcat pentru o trupă de rock’n’roll. Responsabilitatea noastră e simplă: să nu fim plictisitori. De aceea nu cred că arta noastră trebuie să fie didactică. Nici explicativă. Cred că trebuie să ne topim, să ne pierdem în ea. Să lăsăm muzica să spună ce are de spus. Sigur, cuvintele contează. Dar mai există și un alt limbaj. De la suflet la suflet. Și pentru asta… nu trebuie să înțelegi fiecare vers. Oameni din Polonia care nu vorbesc engleză sau din Republica Moldova, nu contează, ei ne simt: e tot ce contează. Paul McCartney a fost la noi, în complexul Sphere, în Las Vegas – experiența aceea imersivă, de secol XXI. Mi‑a zis: „Mi‑au plăcut toate elementele vizuale. Și muzica. Tot spațiul ăla era ca o boxă uriașă. Incredibil. Dar știi ce mi‑a plăcut mai mult, cel mai mult? Când ați oprit totul. Atunci nu doar că v‑am văzut. Nu doar că v‑am auzit. V‑am simțit”. Și asta e arta noastră. Încă ceva – The Beatles. Cea mai bună trupă din lume. Cântecul meu preferat de la ei? Abia recent l‑am înțeles cu adevărat: „So why should I dance with another? When I saw her standing there…” („Atunci de ce aș dansa cu altcineva? Când am văzut‑o stând acolo…”) Și te întrebi: despre cine e vorba? O iubită? O femeie pierdută? O muză viitoare? Când eram copil și ascultam acel cântec, aveam patru ani. Poate că era mama lui. Nu știu. Eram prea mic. Dar am simțit. Și am înțeles că nu cânta despre o persoană. Cânta despre o stare. Despre libertate. „Am văzut‑o stând acolo…” – o imagine pură. Libertatea în cea mai inspirațională formă.
Larisa Turea: Sunt Larisa Turea, eseist și dramaturg din Moldova. Aș dori să vă întreb despre experiența dumneavoastră ca personaj în filme de animație.
Bono: Aha‑ha‑ha!
Larisa Turea: În pelicula Sing 2 ați dat viață unui leu în etate, pe de‑asupra și văduv. Cum a fost această experiență? Ați reușit să vă conectați cu un public tânăr prin animație? Ce v‑a învățat acest rol despre felul în care copiii vă percep astăzi? Cei trei fii ai mei au crescut ascultând U2. Vă iubim – toată familia noastră.
Bono: Oh, Doamne. Am ceva pentru dumneavoastră. Nu plecați nicăieri!
Aici – surpriză: ignorând toate instrucțiunile staff‑ului – să nu fotografiem, să stăm cuminți pe locurile noastre, în raza de acțiune a camerelor performante –, Bono s‑a ridicat de la masă, a venit spre mine, m‑a îmbrățișat și m‑a sărutat pe obraz. Desigur, nu ca Alexandru Vodă Cuza din parabola lui Creangă… Ca un frate pe care l‑am visat, dar nu l‑am avut niciodată, ca surioara pe care am avut‑o și pe care am pierdut‑o. Și i‑a cerut asistentei să ne facă o fotografie.
Larisa Turea: Vă mulțumesc.
Bono: Mi‑a plăcut enorm, m‑a încântat această experiență. Adică… am jucat alături de Scarlett Johansson. De Matthew McConaughey. Iar animația… animația e o cu totul altă bucurie. E ceva incredibil de distractiv în platou. Și, sincer? E și o metodă excelentă de a „spăla creierul” unei întregi generații de copii… cu muzica noastră (râde). Dar nu doar cu muzica. Cu tot ce înseamnă animația în sine. Pentru că aceste filme… sunt noile mitologii, nu‑i așa?
Da. Și știți… Dacă stai și te gândești puțin… le iubesc. Țin minte că am văzut Toy Story 3. În spaniolă. Și nu vorbesc spaniola! Și tot aveam lacrimi pe obraji… (pauză) Aveam o mahmureală, recunosc (zâmbește). Dar a fost atât de frumos. Aceste animații ce par simple… sunt ca melodiile pop. Atât de directe. Atât de sincere. Gata? (privește spre asistenta care se uită la ceas) Vă mulțumesc. Știu. N‑aș fi acceptat să fiu Clay Calloway dacă nu ar fi meritat. Și până la urmă… l‑am jucat. Clay Calloway. Vă mulțumesc pentru această întrebare. Din suflet.
Reporter: Domnule Bono, când ne putem aștepta la următoarele melodii ale trupei U2?
Bono: Nu știu exact. Dar am petrecut deja destul de mult timp în studio. Și Larry s‑a întors la tobe, acolo, în Drum City, și cântă mai bine ca niciodată.
Și, depășind cu câteva secunde timpul afectat interviului, asistenții ni l‑au furat. Ne‑au condus în sufragerie, la ceai, cafea, prăjituri și fructe. Am trecut pe lângă, mă grăbeam la altă proiecție.
Duceam cu mine emoțiile acestei întâlniri de neimaginat. Imensul artist pe care, zice, lumea uneori îl ascultă. Lumea îl judecă, mai des; cică ar fi „prea aproape de cei de sus, prea bogat pentru a vorbi de mizerie, de sărăcie”. Le încasează pe toate, este adulat, dar și amenințat, urât fără motiv. Ripostează. Răspunde acționând în numele justiției, al dreptății. Prin muzică. Prin umor. Acest băiat din Dublin, scrie mass‑media, nu contenește a fi „un punk spiritual: neînfricat, fierbinte, aproape mistic”.
„Când am început să scriu această carte, voiam să descriu în profunzime, cu detalii, ceea ce doar sugeram în cântec – spunea. Capitularea, renunțarea, abandonul e un termen cu multe semnificații pentru mine. (…) firea mea luptă cu porunca de a fi smerit, umil (…). Surrender e povestea unui peregrin ce se străduiește din răsputeri să continue lupta, să meargă mai departe… distrându‑se pe parcurs”.
Firește, mi‑aș fi dorit să‑l întreb despre cum e să fii tatăl a patru copii minunați, deja afirmați. Scrie, cu mândrie: „Noi le‑am dat un nume, ei și‑au construit identitatea”.
Mi‑ar fi plăcut să vorbim despre Eve, fiica, frumoasa brunetă care a ales să devină actriță: „Părinții au făcut tot posibilul pentru a mă convinge să renunț. M‑au pus în gardă contra acestui univers adesea nemilos, crud, în special pentru tinerele femei”. Eve a insistat, s‑a remarcat deja sub bagheta unor regizori precum Paolo Sorrentino, avându‑l ca partener pe Sean Penn, Guillaume Canet, unde joacă alături de Clive Owen și Marion Cotillard. Acum este pe afiș la Steven Spielberg, pe care‑l admiră necondiționat, ca și tatăl său, de altfel: „Aș spune că moralitatea filmelor sale a fost și este o Stea Polară, nu doar pentru Eve, ci și pentru întreaga noastră familie”, recunoaște fericitul tată. Surprizele au continuat și a doua zi, când asistenta artistului mi‑a scris că, plecând, Bono mi‑a lăsat o carte la recepția hotelului. Era Bono. Stories of surrender, povestea celor 40 de melodii, ilustrată de însuși compozitorul‑poet‑cântăreț, cu dedicație. Astfel, s‑au rotunjit treizeci de ani ai mei de reporter acreditat la Festival.
