Igor Guzun: „Cred că toate cărțile trebuie să ajungă acolo unde cineva are nevoie de ele.”

Dragă dle Igor Guzun, vă salut cu mult drag și mă bucur că putem sta un pic de vorbă. Ați editat câteva cărți extraordinar de frumoase, dar până să vorbim despre asta, aș vrea să vă întreb despre debutul dumneavoastră literar. Până să apară prima carte, vă promovați scrierile în ziare, reviste?

Dacă bine îmi amintesc – fiindcă sunt nu niște ani, ci niște decenii de atunci și chiar mai multe – debutul meu tipărit cu un text nu a fost extraordinar, fixând astfel o tonalitate potrivită pentru ceea ce avea să urmeze: normalitatea. Că mă consider în ceea ce fac un om normal. Am fost curios să dezgrop primul text tipărit și l-am găsit recent. Era anul 1984, avem 16 ani împliniți de câteva zile, că tot era septembrie, textul se numea „Tractoare ascultătoare” și era despre experiența noastră de adolescenți de a urca pentru prima oară pe un tractor care ne putea asculta comenzile. Mai târziu am făcut cunoștință cu doamna Eudochia Verdeș care mi-a citit și mi-a publicat textul în revista care se numește astăzi „Florile dalbe” și de atunci, când ne întâlnim, ne zâmbim.
Am publicat apoi versuri de adolescent în „Florile dalbe”, în revista care se numește acum „NOI”, în ziarul raional „Scânteia” și aproape în toată presa vremii – inclusiv în „Literatura și Arta” și revista „Columna”. Sigur că am trecut și prin multe refuzuri, gen „Mai încercați” sau răspunsuri pe care le-am așteptat, dar nu au mai venit niciodată, în schimb, îi țin minte pe toți oamenii care au avut încredere că tremurul acela din vocea mea și din rândurile nesigure poate că se vor transforma în ceva cu sens și cu sclipire. Pentru toți acești oameni care m-au sprijinit cu o vorbă sau cu o acceptare am făcut mult mai târziu în cartea „Bine” un „Pomelnic” și îi scriu periodic cu mulțumiri la „Sănătate” sau la „Adormiți”.
Iar după acel îndepărtat an 1984 a venit și debutul cu prima carte, în 1997, intitulată „De azi într-o săptămână” și apărută la „Săptămâna”. S-a întâmplat târziu, pentru că nu am câștigat mai multe concursuri de debut, dar a fost, probabil, la momentul potrivit, când aveam aproape 30 de ani. Iar a doua cartea am scris-o când eram deja mai bătrân, în 2014, la 46 de ani.
Mi se întâmplă și acum să primesc refuzuri cu majuscule „NU” de la edituri la manuscrisele unor cărți viitoare ale mele sau formule de neacceptare scrise frumos, dar pe acestea le pot aduna într-o carte separată ca dovezi ale unei munci care nu întotdeauna înseamnă reușită și aplauze, însă și acestea fac parte din drum.
Vezi că nu a fost nimic extraordinar în debutul și, mai ales, în parcursul cărților mele de la începuturi până în prezent și am povestit asta cu bănuiala că poate îi ajută pe tinerii și tinerele de astăzi să meargă mai departe, indiferent de succese sau de obstacole.

Sunteți un scriitor îndrăgit în special de publicul tânăr, deoarece textele dumneavoastră reflectă tendințele lumii moderne. Bănuiesc că folosirea limbajului digitalizat, precum Faceebook, Instagram, selfie, share etc., atrage cititorul tânăr. Ați participat la mai multe întâlniri și dialoguri cu aceștia. Care este feedbackul acestor întâlniri? Primiți din partea tinerilor recomandări și subiecte pentru a scrie?

Cred că toate cărțile trebuie să ajungă acolo unde cineva are nevoie de ele. Și sunt acolo pentru că pot vorbi direct cu tinerii și pentru că pot învăța multe de la ei. Am ce le povesti și pot să ascult, că de fapt mie îmi place mai mult să tac decât să spun ceva. Și apoi, tinerii și tinerele de azi sunt generația fiicei mele, iar copiii noștri sunt și învățătorii noștri. Ea chiar ne-a zis într-o zi: „Părinți, vouă vii bine că aveți pe cine întreba cum se face una sau alta, mă aveți pe mine. Dar eu trebuie singură să aflu și să fac ceea ce nu știu”.
Feedbackul acestor întâlniri și acestui dialog permanent se exprimă în idei, cuvinte, istorii, culori, emoții pe care le asamblez în niște texte, fie că sunt poeme sau poeme tranzitive.
Și în plus această interacțiune mă ține în formă, pentru că datorită notelor pe care le primesc pe Goodreads de la tineri sunt, cu un rating de 4,39 din 5, mai bun decât Fiodor Dostoevski (4,32), Matei Vișniec (3,93) sau Mircea Eliade (4,07). Dar tot ei mă aduc cu picioarele pe pământ când mă tratează cu tăcere sau cu uitare și sunt nevoit să-i impresionez din nou cu ceva.

Suntem într-un secol în care imaginea joacă un rol foarte important. „Bine” e o carte inedită, în primul rând, pentru design-ul foarte bine realizat. Regăsim aici imagini și mesaje emoționante cum ar fi:
„Sună-ți părinții! Rupe ilustrata asta și pune-o cu un magnet pe frigider ca să-ți amintească să-ți suni părinții”. Mi se pare un mod foarte original de a sensibiliza și de a întoarce lumea la adevăratele valori. „Bine” e un volum cu foarte multă sensibilitate poetică și fotografică. Cum a început colaborarea dumneavoastră cu Irina Rusu, autoarea celor opt ilustrații? Cum v-ați găsit?

Ne-am găsit cu Irina Rusu, pentru că așa trebuia să se întâmple, iar această întâmplare, numită cartea „Bine”, chiar a fost frumoasă și trebuie să continue. Irina este o artistă extraordinară, cu origini basarabene, de la Cluj-Napoca, și a avut inspirația să facă o copertă alternativă pentru cartea mea „Vinil”, copertă alternativă care a devenit peste câțiva ani și coperta consacrată a cărții „Vinil Collection”. I-am spus atunci că-mi place ceea ce face și că vreau să creăm împreună cele opt cărți poștale din „Bine”. Și ea le-a inventat, cu tot cu coperta aceea cu pâine caldă. Pe Irina Rusu o puteți găsi ca s-o admirați aici: https://coffentropy. com. Și poate că nu doar s-o admirați, ci să faceți ceva împreună, cu bucurii pentru autor și pentru ilustrator.

În majoritatea cărților dumneavoastră regăsim nostalgia originilor sau întoarcerea la „paradisul pierdut”. Subiectele acestor poeme s-au născut din experiența dumneavoastră personală sau e o chestie de intuiție, de marketing?

Mi se pare că aceste poeme s-au născut din viața din jur, din întâmplările oamenilor pe care i-am întâlnit, din istoriile umane ale obiectelor pe care le-am atins. Cred că menirea cărților este să adune pe paginile lor mărturii și bucăți de înțelepciune ale apropiaților noștri care ne pot ajuta să supraviețuim și să rămânem oameni. Poate că ne apropiem de timpuri în care cărțile nu vor mai trebui aproape că nimănui, însă oamenii au nevoie de cărți tocmai ca să îndepărteze aceste vremuri. Citim și scriem nu ca să fim deștepți, ci ca să facem lucruri deștepte.

Igor Guzun nu este numai un bun scriitor, ci și un bun cititor. Este de apreciat faptul că promovați în textele dumneavoastră mai mulți scriitori și autori importanți. E admirabil lucrul acesta, deoarece, citindu-vă textele, oamenii s-ar putea apropia și de alte lecturi valoroase, iar menirea unui scriitor este de a promova cultura în general. Dumneavoastră cine și cum v-a trezit dragostea pentru cărți?

Părinții, casa, școala, prietenii. Și nevoia de a face o profesie în care nu știam de la început cum este să fii scriitor, ce trebuie să faci și ce nu trebuie faci și așa mai departe. Pe toate le aflu din cărți. Și din viață.

În cărțile dumneavoastră ați scris despre multe lucruri importante care alcătuiesc fericirea unui om. Ați scris despre familie și dragoste. Ce înseamnă familia și dragostea pentru un scriitor? În ce mod vă influențează creația?

Înseamnă că dacă le găsește, le ai și le menții, poți face și alte lucruri. Cărți, de exemplu.

Sunteți o personalitate complexă cu o activitate fructuoasă. Ați scris textul hitului „Oameni și locuri dragi” interpretat de formația „FurioSnails”. Aveți în spate 20 de ani de jurnalism, ați fost profesor la Universitatea de Stat, pasiunea pentru această meserie fiind sedimentată în mai multe cărți și manuale. Iar mai nou, traduceți vârfuri ale poeziei ruse, clasici și contemporani. De ce?

Am început să traduc poeme celebre din literatura rusă pentru că le știu de atâția ani pe de rost și ca să scap de ele a fost nevoie să le găsesc sonoritatea, ritmul și sensurile în limba română. Așa am tradus din Aleksandr Pușkin, Iosif Brodski, Anna Ahmatova, Evgheni Evtușenko, Boris Pasternak, Bulat Okudjava, Robert Rojdestvenski, Arseni Tarkovski, Marina Țvetaeva și Andrei Voznesenski. Pentru cartea lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii Dingo”, l-am tradus aproape pe tot Viktor Țoi, ca să poată fi cântat într-o zi, cu rime, în română. Iar prietenului meu, poetului rus Ed Pobuzhansky, i-am tradus peste 50 de poeme și le-am editat într-o carte, „Aripi uitate”.
Sigur că de fiecare dată când mă apropiam de câte o poezie în original credeam că este imposibil, că nimeni nu poate. În schimb, bucuria a fost imensă de fiecare dată când am reușit să găsesc semnificațiile apropiate și muzica interioară a fiecărui autor. Cred că sunt acum pe la cifra 87 de poezii din primele 100 pe care mi-am propus să le traduc. Prin urmare, este încă mult de lucru.

Întrucât sunteți un scriitor care merge în pas cu noile tendințe, cred că intuiția dumneavoastră de scriitor poate anticipa chiar unele lucruri. Cum credeți, peste o sută de ani tinerii vor mai împrumuta cărți de la bibliotecă sau totul merge spre digitalizare? Or, progresul tehnic e o chestie de bucurie sau dimpotrivă, de îngrijorare?

O să încerc să spun ceva despre asta, iar dacă am avea mai mult timp și mai mult spațiu aș reuși, poate, să explic mai clar. Oricum, voi încerca și aici. Vremurile acestea neclare, cu restricții, m-au găsit citind niște istorii ale viitorului în care erau anticipate atâtea și atâtea, dar faptul că lumea îți va pierde logica, bunul simț și alte câteva calități umane – nu. Și atunci, nu cred că au vreun rost anticipările, mai ales cele scrise, că acestea se îndeplinesc. Sau nu se îndeplinesc. E mai bine, în schimb, să ne vedem de treabă și să ne revedem de atâtea ori de câte avem nevoie. În cărți și în viaț

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Iurie Colesnic

Stejarul Unirii

Trecutul ni se prezintă astăzi ca un tablou cu figuri și umbre… Și-n acea aglomerare cețoasă  distingem cu greu chipurile unor oameni care au fost.

Noutăți
Adelina Labic

Frica nr. 2

Cartea de poezii Tot mai multă splendoare a Alinei Purcaru, recunosc, se citește dintr-o suflare, dar cu imperioasa necesitate de a te opri pentru a

Noutăți
Raia Rogac

Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”: 145

Mariana Harjevschi: „Am putea spune că astăzi Chişinăul a devenit un adevărat oraş al bibliotecilor” Doamnă director general, sărbătorirea aniversărilor o dată la cinci ani

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *