5 iunie
Azi a trebuit să fotografiez o casă în satul Gherman, raionul Ungheni.
O căsuță de poveste.
Este cea mai frumoasă și colorată casă din sat. Ridicată în anul 1958. Când se călca lutul, se făcea clacă, se cărau pietre, când nimeni nu știa de ciment și fier. Dar casa a rezistat mai bine ca unele noi. O bijuterie care arată că țăranii din generația respectivă știau ce înseamnă frumosul și lucrul trainic. Mai bine chiar decât noua generație de țărani-nețărani, de orășeni-neorășeni. Bătrâna de 84 de ani abia mai poate urca cele două trepte ale casei. Speră ca strănepoții să păstreze această căsuță.
„- Să îmi aduci o fotografie. Să o păstrez și să văd fața casei atunci când nu voi mai putea să mă ridic din pat”.
În sat mai era o casă frumoasă. A intrat pe mâinile unor tineri care și-au bătut joc de munca și talentul celor care ridicaseră casa. Geamurile cu inimioare și ușile de lemn au fost înlocuite cu prostii de plastic. Așa cum le este și mintea. Căci ei parcă nu sunt făcuți din lut, ci din termopane.
Luni, 14 iunie
E dimineață, soare, deși permanent sunt anunțate ploi. Moldova mi se deschide în față ca un vechi covor peticit galben, verde, albastru, cenușiu.
Radioul din mașină scoate un fâsâit pe frecvența 102 FM, semn ca la Radio Moldova nu își bate cineva capul ca vreun emițător nu funcționează. Totuși, în apropiere de Sculeni, pe partea românească, la 5.57, se aude imnul Moldovei, o dovadă, totuși, că cineva își caută de treabă în regia de emisie a radioului de stat.
„Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii”.
Am să văd eu peste câteva ore, în Găgăuzia, cum mai stăm cu limba. Nici bine nu se termină imnul de stat și vocea grăbită, feminină, anunță: Aici Chișinău, este ora șase. Urmează eternele știri care sunt paralele cu realitatea din Moldova.
Am un drum lung și trebuie să mă gândesc la ceea ce am de făcut în Găgăuzia. Aparatele foto sunt pregătite, verificate. Am mai luat și un Zenit cu film alb-negru. Merg prin Chișinău. La Academie, aceleași proceduri ce îmi amintesc de asaltul asupra Palatului de Iarna de către bolșevici. Paznicul pare a fi unul dintre ei, numai ca nu mai poartă banderola roșie. Mă aștept ca de undeva să apară Eisenstein pentru a regiza o scenă nouă, iar eu trebuie să surprind momentul pe peliculă.
Spre prânz, plec spre Găgăuzia. Opresc la fosta făbricuță de la Gura Galbenei să fotografiez, iarăși, frumosul mozaic în care o țărancă îmbrăcată în roșu ține delicat un strugure, iar țăranul, cred că ar fi vrut să o ia de soție, îi oferă stingher o floare. Intrarea în făbricuța de vin se făcea pe la o clădire cu mozaic albastru, iar bucățile de faianță maro crează motive populare și mesajul – Bine ați venit. Bucățile se desprind și, de la o vizită la alta, îmi dau seama ce a mai căzut. Proprietarul nu îmi permite să fotografiez. Probabil să nu vadă oamenii că individul care a pus mâna pe proprietatea satului și statului a adus totul la sapă de lemn.
În raionul Cimișlia fac câțiva kilometri în două ore. Fotografiez casele pentru a le arhiva. Va fi cândva nevoie de ele. Un copil are o bicicletă veche și ruginită pe care scrie
━ Moldova.
Herșey geçer
La Comrat, opresc pentru a discuta cu Vera Gărciu, o tânără găgăuză care este ghid turistic. Micuță, delicată și cu trăsături vădit găgăuze, Vera îmi spune că urmărește cu interes expedițiile mele în sudul Moldovei și că regretă că nu am trecut până acum pe la ea. Vrea să facem o fotografie împreună. Vera are pe mâna dreaptă un tatuaj micuț pe care scrie – Herșey geçer. Un mesaj oarecum bizar, deoarece face referire la cuvintele lui Solomon. Unii știu poate că el ar fi avut șapte sute de soții și trei sute de concubine. Pentru a se salva de pasiuni, consilierul lui îi recomandase să-și pună un inel pe care erau gravate câteva cuvinte: „Totul va trece”. E în firea omului să caute profeți. În Găgăuzia, oamenii cred în Mântuitor și în Lenin. Uneori, în egală măsură. Unul promite viață veșnică, iar celălalt propovăduia Raiul pe pământ. Peste tot, în Găgăuzia, unde sunt statui ale lui Lenin, poate ar trebui scris alături și un citat al lui Vladimir Ilici: „Este necesar să visăm, dar cu condiția de a crede în visele noastre. Să examinăm cu atenție viața reală, să ne confruntăm cu observațiile noastre, cu visurile noastre”.
Congaz. Satul cu un singur român
La Congaz, am ajuns spre seară. Nu există, de la munții Ural și până la Atlantic, un sat cu 12 mii de locuitori. Congazul este un sat linear sau, cum mai sunt denumite astfel de localități, este un sat-stradă. Casele și magazinele sunt înșirate de-a lungul șoselei care vine de la Comrat și duce spre Vulcănești și Cahul. Mi-am propus să merg pe jos dintr-un capăt în altul și să revin pe celălalt trotuar. La ultimul recensământ, un locuitor s-a declarat român. Nu moldovean. Ci pur și simplu român. Mi se pare de necrezut. Căci românul acela din mijlocul poporului găgăuz din Congaz nu trăiește probabil ca un pustnic. Are familie. Și de ce doar el s-a declarat român? Ori poate e o familie în care unul dintre soți face parte din altă etnie? Moldoveni s-au declarat 149. Mai mulți chiar decât rușii care reprezintă o etnie, așadar, mai mică.
Satul are un aspect, cumva, neîngrijit. Peluza lungă ce se întinde de-a lungul nesfârșitului trotuar e plină de buruieni. Pentru un primar gospodar nu ar trebui să fie o problemă. Sunt multe magazine. Firmele cu litere latine sunt singura legătura cu limba română. Grădinița poarta numele Andrieș: cumva neașteptat, dată fiind ponderea etnică a satului. Undeva, la o intersecție, sunt vreo 15 femei care discută în grupuri mici. E seară și schimbă impresii, informații. Nu țin în mâini telefoane mobile, ci participă la discuții, ascultând cu răbdare și vorbind fără să întrerupă. Modul lor de comunicare arată că rețelele de socializare nu au alterat aici relațiile ca în orașe. Rețelele de socializare, după cum îmi spuneau, reprezintă legătura cu membrii familiei plecați la muncă în străinătate. O legătura utilă cu lumea exterioară Găgăuziei, dar nu mai mult. În sat, sunt multe bănci în fața caselor. Odinioară, tot seara, oamenii ieșeau mai mult pentru a privi, pentru a discuta.
Colind străzile. Pe o uliță e un Moskvich pe care scrie mare Găgăuz, altul avea lipit drapelul Găgăuziei. Un copil deschide poarta pe strada Lenin 126 și mă țintește cu mitraliera de jucărie și trage de doua ori: pfiu, pfiu. Mi-a fost dat să fiu împușcat mortal, fie și în joaca, în Găgăuzia, Congaz, pe strada Lenin 126.
Svetlîi, marți, 15 iunie
Totul în mica așezare este legat de Colegiul de Agricultură. Este vacanță, dar clădirea e plină de elevi. Directorul îmi spune că agricultura nu are vacanță. În laboratoare sunt elevi care privesc ceva la microscop, profesori care le explică. Fac fotografii încercând să nu le distrag atenția. Mă bucur ca un copil când pe o ușă vad scris – Laborator foto. Directorul îmi spune că era odată și că fotografiau experimentele și munca pe teren. Un cadru didactic arăta niște crenguțe unor elevi. Era primarul din Svetlîi care e și profesor. Vreau să văd biblioteca. Am avut impresia că sunt la biblioteca unui oraș. Are 65 de mii de volume! Rafturi aranjate perfect, cărți fără praf pe ele. Doua fete și un băiat împrumutau cărți. Alături era un raft cu multe exemplare în limba rusă din Donul liniștit al lui Șolohov. Băiatul îmi spune că a citit cartea.
Da?
Da.
Atunci, te rog, să îmi spui cine era amanta lui Grigori Melehov.
Directorul și bibliotecara așteptau și ei cu multă curiozitate răspunsul elevului. El căuta să își amintească. Îi spun că era vorba de Axinia lui Stephan.
Da, da.
O fată frumoasă în bibliotecă. Mă gândesc ce destin va avea. O fotografiez când ținea în mâini cartea Față în față cu trecutul. Sper doar ca viitorul să nu îi fie cel al Axiniei din Donul liniștit.
