Negustorul de începuturi de roman este unic, în primul rând, prin construcția sa. Mai multe linii de subiecte – un domn care se trezește într‑o dimineață și constată că oamenii din orașul său au dispărut, un băiat care își descrie viața raportată la succesele fratele său mai mare, Victor (model și exemplu în toate), un tânăr scriitor care, la un eveniment literar, primește de la un domn misterios o carte de vizită, prezentându‑se ca fiind „negustor de începuturi de roman” și care începe o corespondență interesantă cu acesta în încercarea de a‑i vinde un început de roman cu succes garantat, dar și o relație cu o oarecare domnișoară Ri, care spre final va transpune iubirea lor într‑o carte și va dispărea misterios – toate continuă în planuri paralele și se dezvoltă dozat, câte puțin, prelungind suspansul, amânând, parcă, tot mai mult deznodământul. Sunt mai multe începuturi, iar Matei Vișniec încearcă să observe evoluția unui nou tip de drog social: dependența de iluzia începutului.
„Omul contemporan, devenit un mutant genetic al societății de consum, este însă mai mult decât obsedat de începuturi, el are o foame de începuturi. Nimic ontologic sau metafizic în goana sa după începuturi, ci doar o fugă de responsabilitate, o evitare a implicării în profunzime, o plăcere de a surfa pe suprafața vieții”, scria Vișniec. Însuși autorul spunea: „Și de ce să nu scriu, într‑o lume în care doar începuturile sunt tentante, un roman format numai din începuturi?”
Aidoma Fericirii paradoxale a lui Gilles Lipovetsky, care m‑a marcat profund în procesul studiului doctoral despre influența publicității asupra societății de consum, și care ajunge la ideea unei fericiri pe care încercăm să o obținem prin actul achiziționării, dar care nu ne aduce decât o iluzie a fericirii, cartea lui Vișniec m‑a dus cu gândul la aceeași problemă nerezolvată a omenirii – goana după începuturi (comparată cu goana după cumpărături) și neasumarea ulterioară (comparată cu plictiseala și incapacitatea de a te simți împlinit și îndestulat, resimțite la scurt timp după).Vorbim despre același neoconsumator, mereu în goana după satisfacerea unor noi și noi nevoi, după doze tot mai multe și mai mari de adrenalină și, paradoxal, mereu nemulțumit și chiar decepționat.
„Societatea a uitat să trăiască cu răbdare, înfruntând dificultățile inițierii treptate. Facem copii, dar nu mai avem răbdare să‑i educăm. Cumpăram lucruri de care ne plictisim imediat. Declanșăm revoluții, dar nu mai avem energia de a construi societăți juste și trainice pe ruinele emoțiilor inițiale… Oare ce ne lipsește în această lume ca să fim atât de dispuși să luăm totul de la început, iar și iar, cu un fel de veșnică speranță că secvența următoare va fi mai bună, eventual mai distractivă, mai excitantă?” scria Matei Vișniec.
O întrebare care încă își caută răspunsuri.
Matei Vișniec a studiat filozofia și istoria la București, unde s‑a lăsat însă aspirat de literatură și a devenit foarte activ în sânul generației ’80. Membru fondator al Cenaclului de Luni. A crezut în rezistența culturală și în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia și răutatea. Mai crede și astăzi că teatrul, poezia și romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment și de noile tehnologii, care însingurează omul.
Din 1987, scriitorul locuiește la Paris, unde lucrează ca jurnalist la Radio France Internationale.
