(Prima parte)
Amintirile lui Leny Caler
Actrița Leny Caler a fost una dintre cele mai cunoscute personaje feminine din perioada interbelică, actrița Maria Ventura fiind cea care a ghidat‑o spre scenă. A absolvit școala particulară dramatică a actorului Alexandru Mihalescu, după ce mai mulți cronicari de teatru, printre care Mihail Sebastian și Mircea Ștefănescu, i‑au remarcat talentul, cu precădere în piesele D‑ale carnavalului de I.L. Caragiale și Amor veghează de Robert de Flers și Caivallet. În anul 1924 a fost angajată la teatrul „Regina Maria”, condus de Lucia Sturdza Bulandra, companie teatrală pe care o părăsește pentru a juca pe scena teatrului „Fantasio”, al cărui director era Ion Iancovescu. Mai colaborează și la „Teatrul Nostru” al lui Sică Alexandrescu. În stagiunea 1934‑1935 devine asociată a teatrului „Regina Maria”, compania primind numele „Bulandra‑Maximilian‑Storin‑Leny Caler”. Din cauza originii sale evreiești, actrița a avut de suferit în contextul atmosferei sociale antisemite, dominantă în acea vreme. Totuși, Liviu Rebreanu, șef la Direcția Teatrelor, a ajutat‑o să joace la teatrul evreiesc „Barașeum”. În anul 1944 înființează, alături de George Vraca, „Teatrul Victoriei”, sub conducerea soțului ei, Scarlat Froda. A colaborat cu mulți actori și regizori în vogă în acea vreme, printre care Sică Alexandrescu și Soare Z. Soare. Actrița a inspirat mai mulți scriitori, printre care Camil Petrescu și Mihail Sebastian. În anul 1950 a părăsit țara, stabilindu‑se la Berlin.
În cartea Artistul și oglinda, autoarea își începe demersul memorialistic din perspectiva unui prezent ce nu mai are nimic în comun cu statutul de vedetă adulată de public și de unele mari personalități ale timpului. Din gloria de odinioară nu mai rămăsese aproape nimic. E. Elvin apreciază: „Dacă voiai să știi ceva despre statutul de ieri (remarcat de Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Nae Ionescu), trebuie să consulți ziarele timpului. Cât despre femeia care aprinsese imaginația atâtor bărbați – fusese dorită, răsfățată, iubită –, din ea rămăsese cât vremea se îndurase”. Ca o introducere în amintirile sale, Leny Caler face următoarele precizări: „Am scris aceste pagini fără să‑mi fac vreun plan, fără să mă gândesc că ar putea fi citite de oameni străini în viața mea. Departe de locurile, de oamenii, de atmosfera care au constituit existența mea, m‑am simțit pierdută, fără scop, fără bucurie, în lumea străină în care m‑am trezit. Într‑adevăr, pot spune că m‑am trezit, fiindcă toată plecarea mea a fost o amețeală, o beție […]. Mă credeam ușor adaptabilă la orice fel de împrejurări, medii, oameni, mă credeam liberă de trecutul meu. Am ignorat, am uitat, nu m‑am gândit că nu mai sunt tânără. Mi se părea că mai pot realiza tot ce‑am adunat în mine ani de‑a rândul ca dorințe, visuri, planuri, necesități”. Actrița nu avea să se mai întoarcă pe scenă niciodată, în ciuda speranțelor cărora nu li se putea opune, aflată departe de țară, la Berlin. Autoarea dedică cel mai mare spațiu al scrierii sale „scenelor din teatru” și procedează cronologic, cu toate că, pe alocuri, planurile temporale se întretaie, oferind o înțelegere multifațetată a acelor vremuri. Făcând referire la debuturile sale, își amintește de primul ei maestru, de profesorul și actorul Mihalescu. Memorialista știe cum să ofere prezentului senzațiile din trecut. Compară orizontul ei de așteptare – sala de curs – cu realitatea concretă, mult mai puțin ofertantă din punctul de vedere al imaginației: „Altfel îmi imaginam clasa, nu ca această odaie atât de mică, cu bănci de lemn și cu o scenă minusculă”. Scriitoarea își amintește și de primele ei tentative de a face teatru, petrecute în copilăria cea mică, atunci când, refuzând jucăriile, prefera să se „producă” în fața unui public format din rudele cele mai apropiate. Insistă asupra evoluției talentului ei, de la simpla copilăreală până la întâlnirea cu adevărata artă dramatică. Dar până acolo a avut de urmat mai mulți pași. Încrederea în sine i‑a fost de multe ori zdruncinată. Ea se visa jucând în tragedii și era distribuită în comedii. Obligată de profesor să învețe rolul Miței Baston din D‑ale carnavalului, autoarea strecoară în memoriile sale câteva rânduri despre Caragiale și publicul acelor vremuri: „De altfel, în acea vreme, piesele marelui Caragiale se jucau destul de puțin. Un anumit public snob nu voia să accepte critica virulentă adusă de el societății de atunci, pretinzând că eroii lui sunt mahalagii, că literatura lui e vulgară”.
De la profesorul Mihalescu Leny Caler a deprins numeroase tehnici de artă dramatică, practici care erau atipice în contextul celorlalte școli de teatru. De la el, tânăra actriță a învățat ce este naturalețea, firescul de a fi pe scenă. La puțină vreme după absolvirea școlii de artă dramatică – cea condusă de Mihalescu – a primit invitația de a se prezenta doamnei Lucia Sturdza Bulandra. La această primă întâlnire rămâne emoția imposibil de reprimat a tinerei fete aflate, iată, în fața unei mari personalități a teatrului românesc: „Cu cât urcam treptele, cu atât aș fi vrut să fie mai multe, doar, doar să mai întârzii puțin și să‑mi revin, să mi se liniștească puțin inima, care bătea atât de tare. […] Ochii pătrunzători care mă priveau, vocea poruncitoare, autoritatea doamnei Bulandra au făcut să mi se strângă glasul și, când să încep, din gura mea n‑au mai ieșit decât niște cuvinte fără sunet. Cu obrajii în flăcări, mă uitam speriată la doamna Bulandra”. Scriitoarea rememorează numeroase momente în care această mare personalitate a teatrului a dat dovadă de mult tact pedagogic, în ciuda aparenței ei severe și intransigente. Leny Caler povestește cu lux de amănunte rolurile pe care le‑a interpretat sub îndrumarea Luciei Sturdza Bulandra, de la cele episodice, neînsemnate până la cele care i‑au adus un oarecare succes de public și de critică. Din relatările ei nu lipsesc nici unele elemente anecdotice, specifice lumii teatrale. Memorialista face foarte des trimiteri la viața culturală a epocii: „În epoca primilor mei ani de teatru, am avut prilejul să cunosc mulți oameni de cultură, extrem de interesanți. În apartamentul modest din Piața Amzei, compus din două odăi, în care locuiam atunci, veneau zilnic unii dintre oamenii de seamă ai vieții culturale și ziaristice din acea vreme”. Erau nelipsiți: Dem. Teodorescu, Ion Vinea, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Timuș, Victor Eftimiu, Liviu Rebreanu. Acestuia din urmă îi face următorul portret: „În biroul lui mobilat sobru, căptușit cu cărți, am putut admira din nou frumusețea bărbătească a acestui mare scriitor. Frapant în înfățișarea acestui om înalt, bine legat, voinic era părul lui neted, alb, care contrasta violent cu fața lui tânără, cu trăsături parcă cioplite în lemn, și ochii luminoși, de un albastru pal. Râsul lui era deschis, franc, dar m‑a surprins felul lui de a vorbi. Cuvintele ieșeau cu greutate din gura lui. Din partea unui scriitor care publicase mai multe romane de un realism zguduitor, care au marcat un moment în literatura română, această dificultate de exprimare m‑a mirat, dar am înțeles mai târziu că expresia lui era scrisul”.
Faptul că ia parte la reuniuni culturale de elită are un impact direct asupra dezvoltării ei intelectuale. Ca o consecință imediată, înțelege mai bine ce înseamnă un rol, ce reprezintă actul artistului de a se multiplica în sute de personalități, păstrându‑și totodată echilibrul interior. Autoarea rememorează marile sale întâlniri ce i‑au marcat destinul uman și artistic. A avut prilejul să‑i cunoască îndeaproape pe Camil Petrescu, Ion Ianovescu, Victor Ion Popa, Soare Z. Soare, G. Timică, George Vraca, Elvira Popescu, Tudor Mușatescu, Sică Alexandrescu ș.a. Pe Camil Petrescu l‑a cunoscut printr‑o fostă colegă de la școala lui Mihalescu. Leny Caler face mereu legătura între proiecțiile sale despre anumiți oameni și persoanele reale, pe care se întâmplă să le cunoască personal. Este și cazul autorului romanului Patul lui Procust: „Eram emoționată, curioasă foc să cunosc un ziarist, poet și romancier, primul care a scris în ziar despre mine. Mare mi‑a fost surpriza și uimirea când am văzut în fața mea un tinerel, mic de statură, dar bine legat, proporționat, cu păr blond‑șaten, ușor ondulat, cu o frunte înaltă, puțin bombată, cu sprâncene bine marcate, de sub care mă priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de mărgea, nu prea mari, dar vii, inteligenți”. Cei doi încep să se întâlnească zilnic, în dorința de a se cunoaște mai bine reciproc. Ea nu citise nimic din opera marelui scriitor, dar acesta îi citește cu îngăduință fragmente din scrierile sale, în special din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust¸ precum și din poeziile despre război. El își povestește viața, oferind secvențelor celor mai importante anumite semnificații. Leny Caler devine un fel de destinatar imediat al scrierilor teatrale ale lui Camil Petrescu, dar nu numai. O inițiază chiar și în arta fotbalului, una din marile pasiuni ale scriitorului, care a scris o vreme și cronică sportivă. Autoarea este surprinsă de noutatea ideilor, atât în privința artei romanești, cât și în privința ideilor lui despre punerea în scenă a unei piese de teatru. Memorialista amintește de gelozia aproape bolnăvicioasă de care suferea romancierul: „Camil, nefiind atent, n‑a auzit comentariile noastre nevinovate, a observat doar gestul pe care l‑am făcut când am mușcat, râzând, din prăjitura prietenului. S‑a ridicat înfuriat de la masă, fără un cuvânt, și a dispărut, nu numai din restaurant, ci și din Mangalia, unde eram. Abia când am ajuns la București, după mai multe refuzuri de a mă vedea, am reușit să‑l conving că se înșelase, că în atitudinea mea n‑a fost nimic concret. A fost una dintre nenumăratele noastre neînțelegeri. […]. Era atât de suspicios în gelozia și în mândria lui, încât a stat o dată o noapte întreagă în fața ușii mele închise, bănuindu‑mă că sunt acasă și nu vreau să deschid”. Prietenia dintre cei doi, marcată de numeroase despărțiri și împăcări, a durat până la moartea romancierului.
(Continuare în numărul următor)
