Ieri a apărut videoclipul cu soldatul neînarmat împușcat după ce a spus Slava Ukraini. Tot ieri propagandiștii de serviciu au spus că e un soldat ucrainean împușcat de ai lui. Mi-am amintit de martie anul trecut, când pe Telegram (sau așa ceva) cei cu scenariul „americanii” / prorușii români, dar și grupuri de ortodocși distribuiau în disperare filmări ale atacurilor din Kiev, susținând că ucrainenii se ucid între ei. Au încercat textul și referitor la Bucea. Nu le-a mers și atunci au apelat la varianta „actori”.
Sigur, ca în cazul fimării de ieri, păpușile moscovite nu pot explica de ce filmarea a fost distribuită pe canale rusești, dacă a fost a ucrainenilor. De fapt, despre ce vorbesc? E limpede că nu VOR să vadă adevărul (treaba cu ochi au, dar nu văd, o știm).
Să vă dau o „veste bună”, că tot e Postul Mare. Există participare morală la crimă, îndreptățirea ei e o formă de participare. (Și pentru curioșii ortodocși: biserica ortodoxă, canonic vorbind, poate avea rugăciune doar pentru soldații care își apără țara, nu pentru cei care atacă alte țări.)
Vă mai spun o chestie (tot pentru ortodocși), cu durere o spun, sunt absolut șocată de evoluția: antisinodali – anti exploatare de gaze – antivacciniști – antiucraineni. Sigur, nu toți anti exploatarea gazelor și antivacciniștii sunt proruși, dar cei antisinodali – da. Cum altfel, când amestecul influenței ruse a fost atunci extrem de puternic în comunitățile ortodoxe din România. Au ajuns până la contestarea ierarhilor. Și doar printr-o minune (nu e minune, e o bună și deșteaptă abordare de la patriarhie) nu s-a ajuns la o schismă în BOR.
Revenind, discursul începe cu „americanii-s de vină”. Desigur, e și aici un aspect drăcesc, dacă ne referim doar la Steinhardt, care ne sublinia atât de clar „calitățile” contabilicești ale ăluia cu coarne. Creștinește, totul ar fi simplu: plângi cu cel care plânge, suferi cu cel care e în suferință.
Atitudinea prorusă în rândul unor credincioși e cea mai profundă atitudine anticreștină (Slavă Domnului, ea nu la nivel oficial – ierarhii (cu o excepție), profesorii de teologie, teologii țin drumul drept, cum au și obligația să o facă). Și e dureros să o vezi la oameni care credeam că au înțeles sensul teologic al jertfei. Justificarea, prin învăluire, că americanii – e capcana minții, e ispitirea Domnului în pustie (prin dialog și argumentare), e ruperea de la porunca iubirii aproapelui. Că ce? Că Occidentul e decadent? Că libertatea dată nouă de sus e mai rea decât crima și violul propagate de soldații ruși?
În ce mă privește, cred că din 1989 încoace, asta e cea mai grea încercare pentru creștini (de orice confesiune). Pentru că sunt creștini care cred că Hristos poate fi livrat Occidentului „decadent” cu tancul. Iar convingerea aceasta e fundamental opusă Evengheliei.
Și toate aceste comportamente vin, abia acum, ca o urmare a perioadei comuniste, a luptei comuniștilor cu biserica. Ne-am trezit în 1989 liberi în credință și n-am știut ce să facem cu libertatea asta. Și n-am înțeles ascultarea. Și ne-am făcut „învățători” pe toate coclaurile, am alergat după părintele cutare și cutare, nesocotind ierarhia (care e structura reală a bisericii). Am alergat la „conferințe” ținute de „învățători” tineri (recitiți volumul 1 din filocalie) fără să ne uităm spre ierarhie. Am alergat după duhovnici în mănăstiri, neintrând cu anii în parohiile noastre. Ne-am călăuzit orb cu orb, abuzând (pe dos) de cuvântul ascultare, mergând sute de kilometri prin munți după „ascultări”, dar criticându-ne ierarhii și patriarhul la ușile bisericilor înainte de vecernii, am pus smerenia în plecarea privirii, dar ne-am lungit ciucurii metaniilor la mâini și ne-am reîntors la opinci (mândri că români, alea, alea). Am împânzit (necanonic) pictura murală a bisericilor cu sfinții ruși și am strâmbat din nas la canonizarea lui Ștefan sau a lui Șaguna. Am pus cult de sfinți la preoți care n-au fost sfințiți de biserică și ne-am închinat la fotografiile lor.
Și iată, trei decenii mai târziu, ne-a venit nota de plată. Suntem varză!
Și ce să spun? Țin de un an în mine durerea asta, de a vedea preoți (nu mulți, Slavă Domnului) acuzând în predici Ucraina și America, în timp ce în Ucraina mor civili, mor copii, sunt violate femei, sunt bombardate biserici. Și singura replică a unor creștini e: de ce primesc ei arme? Ca și cum înfrângerea Ucrainei ar fi calea spre pace, ca și cum Dumnezeu ne-a dat libertatea ca să acceptăm robia, ca și cum încreștinarea cu sabia (presupunând la modul absurd că asta și-ar dori Putin) i-ar aduce slavă lui Dumnezeu. Ca și cum n-am ști că sângele nevinovaților strigă din pământ către Dumnezeu. Creștini, care au văzut sute de mănăstiri, ba unii și pe cele din Kiev, dar care n-au intrat în viața lor într-un orfelinat sau într-o casă de bătrâni s-au trezit deranjați de ajutorul dat refugiaților, că „îi avem pe săracii noștri”.
Am tăcut, pentru că știu cât de implicată a fost BOR în ajutorarea refugiaților, știu cât de bine s-a organizat. Am tăcut pentru că Patriarhul Daniel a spus încă de pe 24 februarie 2022 că BOR condamnă războiul asupra Ucrainei, am tăcut pentru că am învățat (după anii mei de alergat pe coclauri după sfaturi duhovnicești) să privesc biserica ierarhic, am tăcut pentru că m-a durut foarte tare, am tăcut poate și din lașitate, din prea multă purtare de grijă pentru ortodoxie, care, iată, a câta oară (?) e lovită nu doar din exterior, ci și din interior.
Dar știu că porțile iadului nu o vor dărâma, așa că spun: nimic nu poate fi mai anticreștin decât asocierea cu armata lui Putin, nu este rătăcire mai mare decât un preot care îndreptățește din fața ușilor împărătești atacarea Ucrainei. Nimic nu demonstrează o lipsă mai mare a iubirii față de aproapele aflat în suferință decât discursurile împotriva victimelor acestui război drăcesc. Discursurile le cunoașteți cu toții: că SUA, că arme, că avem săracii noștri, că Delta noastră cea iubită, că minoritatea românească din Bucovina ucrainească – pe care n-am dat doi bani până anul trecut, în februarie, n-am apărat-o, n-am iubit-o, n-am cunoscut-o, n-am trimis cărți acolo, n-am făcut proiete cu ei, n-am încercat să le apărăm școlile etc. etc. etc.
Dumnezeu să ne ierte și să ne dea putere, că tare șifonați sufletește am ajuns.
PS. E postare închisă la comentarii de lămurire, contrazicere etc. Mi-a luat suficient timp să scriu postarea, cred că e suficient de clară, pentru alte lămuriri, ascultați-vă ierarhul, urmăriți site-ul patriarhiei, faceți rugăciunile de pace elaborate de patriarhie. Orice comentariu care vrea să provoace la o continuare a discuției îl voi șterge. Că doar nu credem în libertate, credem în abuz și în invadarea spațiului privat.
