Pare că nu există nimic mai stresant decât două zboruri anulate de Air Moldova, în două zile consecutive, fără anunț în prealabil sau explicații. Dar există.
Două copile din aeroportul din Chișinău – Valeria și Sofia – mama și fiica. Una cu cealaltă în brațe (și un gentoi imens în spate), scuturând-o frenetic, cu o privire ștearsă, blocată într-un punct. Fetita de cinci luni adormise de ceva vreme, dar mama o tot legăna, fără să se oprească. Asta mi-a atras atenția. Am întrebat-o dacă e stresată de ceva anume și mi-a pus capul pe umăr, izbucnind în plâns.
Trei ore până la Kiev cu mașina, 17 ore în tren până la Chișinău. Drumul până la aeroport (o ajutase o doamnă cu bagajele grele), 10 ore în Aeroportul Chișinău. Mai urma un zbor la Istanbul, peste o oră escală spre Alma-Ata. Zborul Istanbul–Alma-Ata e de aproape cinci ore. Acolo o așteptau părinții.
Nu cred ca pot face un calcul al orelor de somn al acestei mame (nu avea cărucior, ci doar ham), al pauzelor în care a lăsat copilul jos din brațe. Cred că era într-un soi de transă, pentru că epuizarea o robotizase. A mâncat în avion un pic, dar era încă stresată că nu va reuși la ultima escală.
La poarta E 3 din aeroportul din Istanbul am alergat cât am putut, cu gentăloiul și fetița adormită buștean. Se închidea deja, dar a reușit. A izbucnit într-un plâns eliberator, din ăla care trădează intensitatea fricii ținută în frâu din disperare.
Ești eroina mea, i-am zis. Gata! Relaxează-te! Bravo! Să vă păzească Dumnezeu de rele! Câți ani ai totuși, Valeria? am întrebat-o. 23 am împlinit, mi-a zis și m-a cuprins strâns la despărțire. Tatăl Sofiei a rămas în Kiev. Copilele fugare ale războiului.
#povestiridinistanbul
