Pe data de 28 iulie, am fost invitată să citesc poezii la expoziția aniversară a Maestrului Gheorghe Lisița, care a avut genericul: Privire retrospectivă, 39. Noul atelier al pictorului, de pe strada Socoleni 17/1, și-a deschis călduros ușile pentru toți iubitorii de pictură. Acolo, am avut posibilitatea de a admira unele lucrări neexpuse anterior, cum ar fi portretele pe carton, realizate în perioada practicii de vară, pe când Gheorghe Lisița învăța la Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeala”, fiind în clasa profesorului Ion Stefanov. Este vorba de portretele combainerilor din satul său natal. Urmărirea primelelor căutări ale maestrului în domeniul compoziției figurative, a primelor încercări de mânuire a pensulei și a creionului m-a bulversat, dat fiind faptul că, astăzi, sunt și eu la etapa încercărilor de mânuire a peniței în arealul poeziei. De jumătate de an, sunt în căutarea unei voci lirice individuale și cum eram la primul exercițiu de citire al propriilor poezii în fața unui public atât de numeros, mă încerca toată gama emoțiilor. Simțeam cum tocurile ascuțite ale doamnelor super-elegante îmi tăiau respirația, iar când eram la un pas de a bate în retragere, de a pleca englezește, apropiindu-mă de un colț al atelierului care era mai liber, unde se aflau lucrările realizate de pictor în etapa universitară, l-am întâlnit pe scriitorul Teodor Ajder. Imediat cum l-am văzut, am prins curaj, mi-am zis – iată un Om care, în mod sigur, îmi va aprecia recitalul. Observându-mi angoasa, Teodor Ajder m-a servit cu un pahar de spumant și m-a asigurat că totul va fi bine. Cu spumantul la braț, am reluat analiza lucrărilor maestrului din etapa universitară. Perioadă în care avea un gust aparte pentru pictatul pastual, ce se manifesta, la început, printr-un colorit mai sumbru, iar mai târziu, marchează o evoluție în tractări, luminozitate și abundență de nuanțe. Priveam această evoluție și mă gândeam la poeziile mele, la momentul în care va trebui să le citesc, mă întrebam dacă vor găsi drum și spre alți oameni din sală sau, totuși, doar spre Teodor Ajder.
M-am apropiat apoi de zona în care erau expuse desenele mari realizate de pictor. Mă aflam, de fapt, într-o altă zonă a analizelor, a căutărilor, când un rol decisiv a avut-o colaborarea cu profesorul Andrei Mudrea, după cum a precizat însuși maestrul. După ce fac cunoștință, Andrei Mudrea îl invită pe Gheorghe Lisița să stea la subsolul atelierului său. Din acel moment, profesorul îi dezvoltă dragul de pictură, provocându-l să realizeze ceva diferit – să picteze oamenii străzii, aflați la gară. Lisița a acceptat propunerea, mergea într-acolo de două-trei ori pe săptămână. Din acea perioadă, am admirat în cadrul expoziției, Autoportretul, care a fost apreciat de Andrei Mudrea. Tot atunci, Gheorghe Lisița îl descoperă și pe Dumitru Peicev și Mihai Grecu de la care a avut multe de învățat.
Desenele mari asupra cărora mi-am oprit privirea foarte mult timp, însoțită, încă, de spumantul din pahar, l-au ținut captiv pe Gheorghe Lisița o bună perioadă de timp, chiar și după ce pleacă din atelierul lui Andrei Mudrea. Modelele cuminți și prea standardizate nu îi mai erau interesante. Gheorghe Lisița voia provocări, voia revelație. Avea forță, vervă, stare de spirit și ambiție, asta le cerea și modelelor – să lucreze cu el. Pictorul a povestit în cadrul evenimentului cum, întru materializarea acestui avânt, aducea, pe ascuns, la universitate modele din stradă, pe care le picta în afara programului universitar. Erau modele care permiteau analiza mușchilor. Aceste picturi i-au adus succes atât în rândul profesorilor, cât și în cel al colegilor – a adunat mulți tineri în jurul său.
Etapa desenelor mari a fost consumată odată cu venirea în Universitate a Nicoletei Stati. Din momentul în care a început colaborarea lui Gheorghe Lisița cu Nicoleta Stati, viața lui s-a schimbat, (tot astfel cum s-a schimbat starea mea de spirit în acea seară, după ce am înțeles că nu sunt singurul om al literelor din sală), s-a schimbat atât anturajul de muncă și ,,colegii de șevalet”, cât și centrul de greutate al căutării – Gheorghe Lisița se axează pe esența nuanțelor în anul trei al Facultății, face un studiu profund culorii, tradiției. În această perioadă trece, de fapt, printr-o răsturnare de traiectorie, de la desene mari, se întoarce la practicile primului an de studii universitare. Conlucrând cu Nicoleta Stati și apoi și cu Anatol Ghimpu, lucrând foarte mult, el trăiește revelații și descoperă două mari direcții, două mari teme ale artei sale ulterioare: Țiganii și Călugării. Au urmat și compoziții istorice, în centrul cărora se află Decebal, Ștefan Vodă, Vlad Țepeș.
Admirând expoziția, înțelegeam câtă muncă stă în spate și mă gândeam la munca pe care trebuie să o depun și eu pentru a ajunge acolo unde îmi doresc. Am înțeles că pe lângă studiu, actul creator are nevoie de timp și de contemplație, or Gheorghe Lisița iese periodic în sânul naturii, realizând picturi în plein air, pentru împrospătarea continuă a paletei de culori și în căutarea confruntării cu natura și timpul, anume așa ajunge la rezultate extraordinare care uimesc prin profunzime, sinceritate, freamăt și putere.
Spectacolul captivant al tablourilor, datorat încărcăturii lor semantice, istoriilor pe care le poartă în fiece dungă de creion, pată de culoare și lumină, a fost acompaniat și de muzică bună, asigurată de Fratele Gheorghe. Și când atmosfera a fost degajată la maxim, am fost invitată la pupitru. Cu palmele transpirate, cu multiple încurajări din partea lui Teodor Ajder, cu vocea tremurândă la primele 3 rânduri, am citit 3 dintre cele 6 poezii pregătite, iar când am observat că au avut priză la public, când am văzut sinceritate și deschidere pe chipurile oamenilor care mă priveau, când am înțeles că temerile mele erau neîntemeiate, că la expoziție a fost prezent un public select, le-am citit pe toate. Spre marea mea bucurie, câțiva dintre invitați s-au apropiat de mine, pentru a-mi spune că ar vrea să citească și alte poezii de-ale mele. Iar doamna Eleonora Brigalda m-a înaripat la propriu, zicându-mi că în timp ce eu citeam poezia Păpușa, dumneaei o vedea în tablouri. Eu o ascultam fericită și îngândurată, răscolind cu ochii tablourile lui Lisița de pe pereții atelierului și îmi vedeam poeziile acolo, vedeam frânturi din poemele de acum, și aspirațiile viitoare, și l-am văzut pe Teodor Ajder, plecând, după ce mi-a urat încrezător „Succes” și a aruncat o ultimă privire spre lucrările de început ale maestrului Gheorghe Lisița.
