M-am trezit la ora șapte chiar dacă e duminică, pentru că somnul care trebuia să mă împrospăteze și să mă umple de energie, a fost mai mult chinuitor și cu vise cleios de obscure. Mi-am făcut o cafea și am citit ultimele pagini din romanul ,,Orbirea” a lui Elias Canetti, rămânând cu ochii prin fereastră afară minute în șir, meditând asupra amplorii acestei cărți. Oare nu toată lumea suferă de o formă oarecare de demență? Oare noi cu toții nu avem slăbiciuni care adesea ne reduc existența la o singură preocupare obsesivă?
Îmi mai fac o cafea, îmi aleg o altă carte pe care s-o citesc și ies la balcon. Soarele strălucește plin de vigoare pe cer. Câteva raze calde mi-au găsit repede fața. Închid ochii puțin din cauza luminii puternice, iar buzele se ridică ca într-un zâmbet. Deschid ,,Sărbătoarea Țapului” de Mario Vargas Llosa și încep să citesc, dar după jumătate de pagină mă trezesc cu gândurile zburând prin aer. Încerc să mă concentrez dar sub balcon trec o mulțime de voci și nu reușesc. Am intrat în cameră și am deschis din nou cartea, dar după două pagini mă trezesc iar cu gândurile înșirate pe podea, pe sub masă, pe sub scaune exact ca o farfurie cu orez scăpată jos. Brusc simt lama rece a frustrării alunecând pe șira spinării. O neputință ancestrală și-a făcut loc în rărunchi, la pachet cu o lehamite paralizantă. Lipsa acută a banilor și lipsa oricărei perspective mă macină zi de zi. Apoi brusc îmi aduc aminte de taximetristul din fața Gării de Nord. Cu siguranță nu avea mai mult de 50-60 de ani, dar dinții lui… mai bine zis lipsa dinților îi dădea o înfățișare sinistră, iar pielea feței care era uscată și lipită de oasele craniului, părea vie doar din cauza zbârciturilor. Îmi aduc aminte de sutele de fețe care alergau în toate direcțiile prin Gara de Nord. Toate acele fețe păreau cu 10-20 de ani mai bătrâne decât erau. Șoferii de microbuze și autobuze cu frunțile încruntate, casierițele pe jumătate surde, pe jumătate lehămetite. Aș putea continua așa la nesfârșit pentru că nimic nu e mai grăitor și mai definitoriu pentru o nație decât gările ei, iar la Gara de Nord eu nu vedeam decât oameni bătrâni. Unde erau tinerii, studenții, copiii? În drum spre casă am observat că șoferul troleibuzului părea și el bătrân și cu ochii stinși. Taxatoarea la sigur nu avea mai mult de 40 de ani, dar mișcările ei trădau o lipsă totală a poftei de viață, iar pe față i se citea atâta acreală, că îți era greu s-o privești. Sărmana femeie. Oare de ce a îmbătrânit atât de repede… Am închis romanul lui Vargas Llosa nemaiputând să mă concentrez deloc. În fereastră a început pe neașteptate să se audă izbiturile unei ploi neanunțate. Încerc să-mi aduc aminte măcar o față tânăra pe care s-o fi văzut ieri, dar nu reușesc, așa că decid să ies la o plimbare. Încep să merg spre dealul de la Ciocana. Acolo orașul se vede ca-n palmă, iar priveliștea aia mă liniștește întotdeauna. Ploaia s-a oprit și mi-am ridicat privirea, reușind, în sfîrșit, să văd o față tânăra. O fetiță cu pielea diafană, o nimfetă care nu poate decât să te tulbure cu frumusețea ei fragedă. Mi-am continuat drumul cu mai multă însuflețire, dar tot mă mai gândeam care o fi cauza îmbătrânirii atât de precoce a moldovenilor? Cu siguranță e stresul, sărăcia și muncile istovitoare, mi-am zis. Asta e. Ajuns în vârf, priveliștea reuși iar să mă încânte. Priveam peisajul absorbit și mi-am amintit una din cele mai frumoase povestiri, în care era vorba despre un om putred de bogat și unul sărac lipit și amândoi aveau câte un fiu. Bogătanul ar fi urcat în vârful unei coline cu fiul său, arătându-i cu un gest peisajul din jur și spunându-i: ,,Privește. Într-o zi, toate vor fi ale tale.” Săracul ar fi urcat și el cu fiul său în vârful aceleiași coline, arătându-i peisajul din jur și spunându-i doar: ,,Privește”. Atunci mi-a venit imediat ideea că dacă moldovenii ar citi, nu ar îmbătrâni atât de repede, indiferent de greutățile prin care trec. Dacă ar citi…
